~Unde-i pot găsi?~

1970415_493849550720163_1510285163_n Se scurg fărâme de nisip în clepsidra de pe masă, iar eu stau şi o privesc. Nu am mai făcut asta de mult. O privesc atât de intens încât simt cum mi se usucă corneea, cum mă ustură ochii. Şi totuşi, nu plâng. Nu îmi vine să plâng. Dar vreau să plâng.

Se desfăşoară perfecţiunea – o faţadă a ei. Ascult râsetele ei şi îi privesc prietenii, clipele ei de bucurie care se succed neîncetat. Şi apoi îi văd pe restul, îi văd alternând fericirea cu tristeţea şi iar cu fericire şi tot aşa. Şi îmi pare bizar că ea… că ea nu a mai cunoscut o tristeţe mai mare de-o lacrimă de mult. Poate pentru că a fost o vreme când ăsta era singurul lucru pe care îl simţea: tristeţe. Şi totuşi, e o exagerare nefirească să trăieşti multă vreme înghiţind acelaşi sentiment. Te saturi, indiferent ce sentiment ar fi ăla, nu vă închipuiţi că o fericire îndelungată ar putea să fie mai mult decât suportabilă, chiar plăcută. Fiindcă nu e.

1911677_493849400720178_1458012301_nŞi apoi am realizat că eu eram ea. Nu mi-am închipuit niciodată că am să ajung într-o monotonie dintr-asta… fericită. Dar iată-mă, fiind tristă din cauza fericirii mele. Şi nu ştiu cum să opresc asta. Nu ştiu cum să îmi aduc înapoi depresia, singurătatea, liniştea. De ce le-aş vrea înapoi? Ei, de aia. Îs partenerii perfecţi pentru stimularea imaginaţiei şi pentru multe alte chestii.

Dar unde-i pot găsi?

~Un EL şi o EA~

christmas-art-winter-beautiful-black-and-white-Favim.com-669306                                Dragă EL,

Îţi scriu fiindcă nu dispun de nici o altă ocupaţie în momentul de faţă.

Mi-am dat seama ce fel de persoană eşti încă din prima clipă, încă de când am vorbit prima dată. Nu îmi place să pun repede etichete oamenilor, dar sunt unele persoane cărora li se pot pune instant. Eşti genul de persoană mult prea bună ca să aibă parte de acelaşi gen de tratament din partea celorlalţi aşa cum tu le oferi lor. Dar eşti genul de persoană slabă, sensibilă.

Ştiu că nu o să înţelegi pe deplin ceea ce încerc să îţi spun prin scrisoarea asta. Ştiu că o să continui să pui întrebări, o să insişti. Şi totuşi, scrisoarea asta e singurul lucru pe care îl mai pot face. NU o să se întâmple niciodată ceea ce vrei tu să se întâmple. Nu îţi mai face iluzii după care tot pe umărul meu să vii şi să plângi, iar apoi să o iei de la capăt.

Nu am simţit niciodată ceea ce ai fi vrut tu să simt. Asta e. Îmi pare rău.

Cu sinceritate,

EA

Iar EL citi şi răsciti scrisoarea de atâtea ori cât îi fu nevoie să înţeleagă. Şi ştiţi care e ironia? EL a înţeles că se îndrăgostise de EA. Din cauza scrisorii.

~Lume vine, lume trece~

1920411_493849174053534_1329934045_nNu am crezut că plecarea ei mă va afecta atât de mult, mai ales din punct de vedere emoţional. Şi totuşi, iată-mă scriind despre asta. Îmi va fi dor de multe aspecte ale celor nouă ani petrecuţi cu ea; îmi va fi dor de optimismul ei şi de pasiunea pentru istorie; de discuţiile pe care le purtam, de sfaturile primite de la ea şi de liniştea pe care vocea ei o năştea în mintea mea atunci când duceam un război cu mine însămi.

Nu îmi vine să cred că în urmă cu un an îi aşteptam cu nerăbdare plecarea. Unde mi-o fi fost capul?

~Nasturi~

buttons-colorful-cute-Favim.com-176602“Je suis allé au marché aux boutons
Et j’ai acheté des boutons
Pour toi
Mon amour”

(O strofă uşor modificată din poezia Pour toi, mon amour de Jacques Prévert)

Am fost să cumpăr nasturi. Am avut la dispoziţie două cutii mari din care să pot alege. Două cutii pline cu diverse mărimi, forme, texturi şi culori de nasturi, care mai de care mai caraghioşi, mai mari. Am stat mai bine de jumătate de oră cu privirea aţintită în cele două cutii, scormonind nerăbdătoare. Ridicam fiecare nasture mai special şi îl examinam cu atenţie, îi studiam strălucirea, denivelările, găurile. Şi, fără să vreau, am ajuns să mă gândesc altfel la nasturi.

Am privit altfel grămada aia înghesuită de bucăţi diverse de plastic şi cutia care le ţinea împreună. Vedeam în ei o societate. Societatea modernă în care toţi vor să fie unici, interesanţi, spectaculoşi prin cine ştie ce mijloace dubioase; societatea noastră în care există două tipuri de nasturi: cei de tip butoni cum sunt ăia de la blugi şi nasturii clasici, cu găuri.

a6dd076ad6463c8bda528d54c7ca68c4Şi mai erau un tip de nasturi în cutia aia. Nişte bucăţi plate de plastic care, din câte mi-am dat seama sunt genul de nasturi care se lipesc pe material, deşi nu am fost capabilă să îmi dau seama care e rostul lor. Încă mă întreb. În orice caz, nişte nasturi care au fost destinaţi să fie clasici şi totuşi nu au găuri par inutili. Aşa pare să îi vadă societatea. Ea nu acceptă decât normalul care constă în cele două tipuri de nasturi: butonii şi nasturii. Atât.

Mi-e milă de bieţii nasturi care, după câte se pare, sunt preţuiţi doar pentru găuri şi, în general, sunt aleşi după formă, după frumuseţe, rareori după calitate. Au apus vremurile în care calitatea era pe primul loc şi, uneori, singurul criteriu de alegere. Mi-e milă şi de nasturii cu o singură gaură, nasturi cărora iar nu li se vede rostul. Lumea se orientează după cei cu două sau chiar cu patru găuri, în fond, cu cât mai multe, cu atât mai bine, nu-i aşa domnilor butoni?

~Chiar merita?~

tumblr_mucmweGjX71rb0lrwo1_1280Ar trebui sa injunghi odata pentru totdeauna existenta aceasta ipocrita a prostiei, ar trebui sa imi zugrum rasul. Ar trebui sa incetez sa mai cred in monstrii si sa incep sa cred in oameni, oameni rai. Ba nu, asta-i pleonasm.

Se invarte lumea in jurul meu cautandu-si rostul. Eu am incetat, nu fiindca l-as fi gasit, ci fiindca am realizat de mult ca lumea nu are un rost precis. Ne straduim prea mult sa ajungem in varf doar ca, intr-o zi, sa murim. Si atunci, totul se duce. Cine o sa isi mai aminteasca ca ai fost un amarat de director bogat al unei firme de nasturi sau ca profesorul de mate te-a felicitat in clasa a 11-a ca ai priceput in sfarsit cum se rezolva problemele matriciale? Iti spun eu: nimeni. Nu veni amu’ sa imi spui ca pe Eminescu, pe Shakespeare, pe Voltaire sau pe altii lumea ii mai tine minte. Te crezi Eminescu? Daca da, atunci bravo tie! Merita sa iti petreci nopti intregi scriind poezii legate de ceva imposibil, sa incerci continuu sa ascenzi, doar ca neuronii tai sa se sinucida de oboseala la o varsta atat de frageda.

Eu, draga cititor insignifiant, nu sunt Eminescu. Nu o sa isi aduca nimeni aminte de mine dupa ce am sa mor. Probabil cativa plangaciosi or sa-si sufle artificial nasul intr-o batista uzata si au sa infulece cozonacii dati drept pomana. Si-apoi au sa uite. Au sa revina la vietile lor, in timp ce pamantul mormantului meu va mai fi scormonit doar de caini vagabonzi. Sau grindina.

Si-atunci merita? Merita sa incerci? Sa iti creezi o reputatie? Sa iti faci prieteni? Merita sa traiesti?

~2014…deja?~

tumblr_mpohf9ksf21rt7onuo1_500Nu am mai trecut pe aici de ceva vreme, poate cam mult…

Eu cand scriu evadez. Tocmai de aceea m-am oprit din scris. Ca sa imi impun un alt mod de evadare. Si a functionat, pentru o vreme. Am reusit sa pictez amintiri, chestii incredibile sau mai putin incredibile care sa imi alimenteze in momente ca asta nostalgia.

Fiind primul post din noul an, poate ar trebui sa ma conformez si sa imi fac si eu o listuta dintr-aia cliseica de dorinte. Nu de alta, dar am auzit ca se cam implinesc. (Evident, depinde si ce iti doresti)

Asaaa, dintr-ale deci-ului:

- tre’ sa ma pun mai bine cu limbile straine;

- ar fi simpatic daca as incepe sa inteleg ceva mai multe la matematica, mai ii putin pana la bac;

- suna stupid, dar vreau sa incerc sa fortific prieteniile existente, sa le reinvi pe cele vechi si sa creez unele noi;

- imi propun sa fac mai multa miscare, “sa mai fug o tara p-afara”;

- si ultima, dar nu cea din urma, imi impun sa nu ma mai scufund [atat de tare, macar] in groapa aia plina cu prostie, numita dragoste – creeaza al naibii de multe probleme si te mai si face sa arati penibil.

Cam atat…cred. Nu sunt lucruri imposibil de realizat. Dar nici prea usor.

~Umbra~

Se zbat rotocolele de fum in aerul rece de toamna. In mijlocul multimii e focul; stingher. Si arunca cu atata furie scantei in inaltul cerului, incat vantul, speriat, se grabeste sa le indrepte in directia opusa copacilor. Se aud murmure, se aud cantece; se aude pustiul, tipand de undeva din spatele pruncilor care nu se mai opresc din ras. Si undeva, la granita padurii ii vad umbra misunand, incercand sa ma innebuneasca, caci stie ca e singurul motiv pentru care eu sunt acolo; singurul motiv pentru care ma contopesc in peisajul pruncilor care canta si nu ma aflu de partea pustiului.

Ma innebuneste; ma innebuneste felul in care imi mut privirea de la padure spre pajistea goala si tot imi apare umbra aceea in campul vizual. Parca ma urmareste, caci peste tot unde privesc se strecoara si ea.

Intr-un moment, ma decid sa ii soptesc adevarul; ma decid sa ii spun in gand ca tot ceea ce face e gresit, ca ar trebui sa se intoarca de unde a venit. Am realizat totusi repede ca mesajul meu nu a ajuns la destinatie. Am renuntat.

tumblr_mg9ca67OUo1r5wqemo1_500Renuntasem doar ca intr-o zi sa ma pomenesc ca soapta imi fusese ascultata chiar daca nu primise raspuns. Inca se vedea umbra in dreptul copacilor batrani ai padurii; inca ma obseda faptul ca nu reuseam sa gasesc un camp vizual in care sa nu intre; ma obseda faptul ca ma urmarea.

Sau, poate ca, de fapt… Poate ca, de fapt, eu urmaream fiecare indiciu care ar fi putut sa ma conduca la ea; ca eu scormoneam locurile in care era usor sa mi-o imaginez. Dar stiti ceva? Soptindu-i acel sfat fusese ca si cum ai vedea un schiop, ti s-ar face mila de el si ai incerca sa il ajuti, dar el se ridica in ambele picioare, lasa prefacatoria la o parte si iti rupe tie piciorul. Pur si simplu.