~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~a r a c e t~

Dragă tu,

Întotdeauna mi-a plăcut să pictez. Nu că aș avea vreun talent extraordinar sau ceva, dar simpla acțiune de a îmbiba pensula în acrilice și de a mătura cu ea pânza mă calmează; mă face să mă simt inexplicabil de… bine.

Ca orice pictor amator care se respectă, folosesc un borcănaș translucid deja, de la calcar și de la straturile de vopsea de pe el, pentru apa în care îmi clătesc pensula. Ai venit într-o zi și te-ai oferit să mergi tu să umpli borcănașul cu apă pentru mine și, după ce ai insistat de trei ori, căci nu aveam deplină încredere în tine, te-am lăsat. Te-ai întors, iar eu mi-am bălăcit pensula în el. Ai făcut asta pentru mine o vreme; ai mers și mi-ai reumplut borcănașul.
A trecut puțin timp până să realizez că pensula nu mai avea aceeași finețe, aceeași flexibilitate; până să realizez că era aspră, tare, aproape rigidă. Și nu mi-a luat mult nici să realizez de ce. Analizând borcănașul am descoperit că nu conținea apă. Ci aracet.

Am reflectat destul de multă vreme la asta, întrebându-mă dacă ai făcut-o intenționat sau erai doar prea nepăsător ca să realizezi ce faci. După o vreme de lungi reflectări, mi-am făcut curaj și te-am întrebat. Ai răspuns, cu părere de rău, că nu realizai ce făceai și că nu era intenționat. Te-am crezut, căci nu păreai genul de persoană căreia să îi pese destul cât să aibă grijă cu ce umple borcănașul.

Ai fost mai atent după, iar eu eram mulțumită primindu-mi borcănașul plin cu apă. În ciuda faptului că pensula se cam stricase de la atâta aracet, continuam să pictez cu ea cum puteam mai bine. Dar se întâmpla uneori, nu la fel de frecvent, să mă trezesc că iar îmbib pensula în aracet. Și îți spuneam. De fiecare dată. Uneori pe loc, alteori într-un cadru mai confortabil. Îți spuneam că nu pot continua așa, că în cele din urmă pensula se va strica de tot și nu o voi mai putea folosi. Și îți cereai scuze, spunându-mi că nu se va mai repeta. Te iertam și continuam să pictez. Până următoarea dată când mă trezeam că scald pensula în aracet.

De o vreme tot suport aceste scăpări, momente în care mă trezesc cu borcănașul plin de aracet. Dar cu fiecare nouă scăpare, pensula e tot mai rigidă și pictez tot mai greu cu ea; tot mai puține detalii; pictez mai… strâmb. 

Sunt două zile de când, fără să vreau, am înmuiat pensula în ceva substanță vâscoasă, asemănătoare aracetului, dar cu altă compoziție; sunt două zile de când mă simt prost pentru faptul că e posibil ca pensula, care oricum nu mai era într-o stare extraordinară, să se strice și mai tare. Și chiar regret. Țineam la pensula aceea și aveam o mulțime de amintiri legate de ea și de toate tablourile pe care le-am pictat cu ea. Azi, ai venit la mine, m-ai îmbrățișat călduros de “îmi pare rău pentru pensulă” și te-ai dus să reumpli borcănașul. Cu aracet.

Poate greșesc făcând asta; poate sunt prea dură; poate voi regreta. Poate. Dar simt că dacă nu aș schimba ceva mi-aș pierde cu totul plăcerea de a picta. Chiar aș putea face ceva în privința asta. Ar fi un lucru execrabil din punct de vedere moral, oricât de mult mi-aș dori să nu fie. But society. And morals. And maybe me underestimating. Maybe it’s that. I hope it’s that. Time will tell.

I’m out.

~e nevoie de… memorii~

Nu am fi nimic fără amintiri; fără bucăți de trecut de care să ne prindem ca să ne putem împinge mai departe spre viitor. Întocmai ca și un înotător care împinge faldurile apei cu podurile palmelor ca să poată înainta.

Așa avem și noi nevoie de memorii, de fiecare Kb de informație pe care creierul nostru decide să îl stocheze pentru viitoare cercetări prin arhivă.

Iar eu acum am nevoie de momentul ăsta la fel de mult pe cât am nevoie de postul ăsta ca să mă asigur că îți vei aminti. Că îți vei aminti că în toată aroganța ta, acum, aici, am fost eu cea care ți-a dat peste nas într-ale inovațiilor tehnologiei pe care o iubești și  o scoți la bere așa des.

 

Cu dedicație,

~Semne.~

Mi-au rămas cicatrici.

Mi-am rașchetat stresul. Mi-am rașchetat depresia. Mi-am rașchetat gelozia. Și toate astea s-au adunat. Rămășițele lor s-au adunat sub unghiile mele pe care le rod constant. Le rod dimineața fiindcă știu că începe o nouă zi care ar putea să mă doboare psihic; le rod înainte de prânz în încercarea iluzorie de a umple timpul și de a face ziua să treacă mai repede; le rod la prânz, căci îmi potolește sentimentul de foame, pe care, mai nou, nu mai am energie să îl astâmpăr; le rod după-masa, ori din lipsă de ocupație, ori din cauza presiunii pe care timpul o exercită asupra mea; le rod seara fiindcă mă cuprinde melancolia; iar noaptea, noaptea ajung la carne, îmi înfig adânc dinții și trag, ignor durerea, sfâșii unghiile și le despic în toate substraturile care le compun – apoi, înfometată de a roade mai mult, încep cu pielițele care înconjoară unghiile. Și rod…

 

back-black-and-white-fingernails-fingers-scars-350742Astea nu sunt singurele semne ale instabilității mele psihice. Mă folosesc de unghiile proaspăt ciopârțite, de asperitățile lor nepilite, în zig-zag, ca lama unui cuțit. Le folosesc ca să ascund semne, creând altele deasupra lor. Iar apoi altele. Și altele. Pielea mea se satură la un moment dat și, în semn de abandon al luptei cu unghiile mele, ridică steaguri rozalii – cicatrici.