~Dependență.~

Mănânc bomboane stricate. Nu, nu mănânc. Ling. Sug. Toată lumea ajunge să sugă la un moment dat, nu? Nu-mi spune acum că tu nu te-ai bucurat niciodată de o bomboană.

E ciudat. Are un gust acrișor, nou, diferit. Îmi pișcă papilele gustative de pe limbă care imediat pârăsc asta creierului prin impulsuri nervoase aproape instantanee. Acesta evaluează situația. Se încruntă. Își pune ochelarii pe nas și își răsfoiește caietul în căutare de antecedente. Ah, iată!

Dintr-o mișcare bruscă de bici trimite o comandă cruntă. Mă pune să arunc bomboana! Aproape că-mi vine să râd de stupiditatea situației. Cum să fac așa ceva?! Mai ales că nu am alta. Așa că îl ignor, îmi sug în continuare bomboana, mă bucur de gustul ei acru, ca și cum ar fi ultima bomboană pe care am să o mai sug vreodată.

Soarele intră cu atâta presiune pe fereastră încât aproape că mă îneacă lumina. E dimineață. Îndepărtez pătura de pe mine, mă ridic, mă dezbrac. Și ce să vezi? Pete! PETE, PETE, PETE! Bubițe roșii mi se împleticesc de-a lungul pielii, îmi mișună pe sub ea o mâncărime obsesivă, mi se pare că în toată încercarea mea de a o îndepărta cu unghiile nu fac decât să o amplific. Dar nu mă pot opri. Fac asta până sângerez.

În cele din urmă încetez. Sub unghiile mele se găsește o substanță vișinie, întărită. Picioarele mele arată ca un front de luptă, cu bălți ocazionale de sânge, cu rămășițe de piele, de-ale vreunui soldat care și-a dat viața în luptă grea. Îmi tremură degetele, dar nu le mai las să rașcheteze durere. Mă întind pe jos, așa goală, și las soarele să îmi ardă retina. Îmi arunc privirea în jurul meu, căutând un unghi care mi-ar mai salva din puținele celule cu conuri rămase, când observ ceva strălucind sub pat printre ghemotoace de praf. Mă întind în grabă știind exact ce este. Apuc bățul cu mâna, șterg praful lipit de sfera colorată înfiptă în băț și, când consider că am îndepărtat fiecare firișor de praf, o bag în gură. Iarăși gustul acrișor…

2993714146_6f779019a9

~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Aniversare fericită.~

09.06.2014

image

E gata. E gata fericirea, îmblânzitorii au dat drumul haosului. Scuip, bat din picior și mă învârt de trei ori în jurul propriului meu ego gigantic. Dar tot aici mă aflu. Lumea din jurul meu pendulează exact la fel în jurul disperării mele. Mă învârt în cercuri concentrice. Sap după amintiri. Râd de propria-mi idioţenie. Plâng.

~Sunt (extra)ordinar.~

image

Cunoașteţi sentimentul ăla când tocmai te-ai trezit din somn și te gândești că ai avut un coșmar oribil, dar, după ce te dezmeticești bine, realizezi că, de fapt, respectivele lucruri s-au întâmplat în viaţa reală și că în vis doar le-ai rederulat?

E-atât de stupidă corupţia; e-atât de stupidă lumea… Toată lumea. Ăla e așa, celălalt pe dincolo, toţi. Numai eu sunt okay. Eu sunt cool, știu să captez interesul prin ceea ce spun, sunt îndrăgit, ce mai? Sunt cel mai tare profesor.

Mă, și vine blonda asta, mocofana asta de copiliţă să îmi pună ea beţe în roate, să mă facă să pic prost. Păi se poate? Las’ c-atunci când oi pune mâna pe ea, așa o ard de nu se vede. Cine se crede ea, o elevă, să îmi strice mie socotelile?! Nu se atinge ea de reputaţia mea. Eu sunt cel mai tare.

~La Bibliothèque~

12 décembre 2014

Si j’te dis “Imagine-toi la mort” quelle image te vient à l’esprit? Peut-être que tu répondrais “Quelque chose de noir” ou “Un homme avec une cape noir et une hache”.
Mais, si tu me posais la même question, je répondrais “une bibliothécaire”.

Madame bibliothécaire met en ordre les livres qu’elle a recent reçus. Et elle les assortit d’après la couleur, l’épaisseur, l’importance, le message et ainsi de suite. De temps en temps elle époussete, mais elle ne change jamais le place d’un livre. Aussi, elle ne jette aucun livre. Elle a une grande collection.
Quand je serai un livre, j’voudrais être mis à côte de ma grand-mère pour que j’aie toujours quelque chose à parler; pour que je puisse lui demander des choses que je n’ai pas réussi pendant la vie.

image

Je me demande comment j’montrai? J’serai bleu? Turqoise? Grosse? Maîgre? Important? Quel sera mon titre?
Je me demande aussi ces détails concernant l’aspect de ma grand-mère. Comment pourrai-je la reconnaître parmi millions d’autres livres?
Et mon grand-père? Est-il à côte d’elle?

~Boboc.~

Azi ma plimb printre amintiri. E ciudat cum lucrurile care imi pareau importante cu luni in urma mi se par acum insignifiante. E ciudat felul in care se schimba ierarhia prietenilor mei, desi ar trebui sa ramana constanta. Sunt eu de vina sau sunt ei?

image

Am primit un trandafir in ziua aceea. O tulpina lunga, multi spini, frunze zimtate de un verde patrunzator, viu. Si, in varf, un capsor adormit, cu pletele-i acoperindu-i fata. Petalele, de un rosu intens spre visiniu, erau puternic stranse in ghemotocul acela numit boboc. Privit per ansamblu, trandafirul acela inchis era de-a dreptul urat.
Nu numai eu am primit, ci si restul. Era felul lui de a-si lua adio. Dar parea ca pentru mine era un dar din formalitate, pe cand ceilalti trei erau un simbol al legaturii formate de-a lungul anilor. Ce-i drept, e vina mea ca am pilit acele legaturi pana cand au ramas niste firisoare anorexice, subtiri ca firul de paianjen. Dar v-ati gandit vreodata cat de mult se chinuie paienjenii sa isi tese panza, iar unii, scarbiti de arta lor traditionala, le-o smulg fara cel mai mic regret? Asa s-a intamplat si cu firisoarele mele.
Am ajuns acasa si am fost pusa in situatia de a decide ce sa fac cu trandafirul. Nu mi-a luat mult sa decid. Am luat o franghie, i-am facut un nod si l-am spanzurat de dulapul din camera. Mama cand a vazut mi-a spus sa il pun repede in apa, macar pana infloreste si abia dupa sa il pun la uscat daca chiar voiam sa il pastrez. Nu am ascultat-o. In fond, acel trandafir semnifica prezenta mea timp de patru ani in acel ritual extrovertit in care am incercat sa supravietuiesc. E ca si atunci cand nu stii sa inoti si cineva te arunca in apa adanca. Asa m-am simtit. Am vrut sa renunt de cateva ori, sa-i strig persoanei sa ma scoata, dar asa nu as fi invatat sa inot. Iar mie nu imi place sa strig dupa ajutor. Asa ca m-am zbatut. O vreme a functionat, dar miscarea aceasta agitata nu a facut altceva decat sa imi scada energia cu mult peste limita admisa, iar eu m-am trezit inecandu-ma iarasi. Abia in al treilea an de incercari sfortate de a ramane la suprafata am reusit. Am invatat sa inot.
Mi-am dat seama ca mintea si trupul sunt entitati total diferite. Ca nu conteaza daca mintea ta se ascunde, da ordine inconstiente pe care tu nu le doresti. Si asta din teama, asa s-a nascut. Dar poti trisa. Poti comanda corpului lucruri cu care mintea nu e de acord fara ca ea sa mai aiba ceva de spus. E ciudat. Dar e un sentiment terifiant de placut.

image

De asta am lasat trandfirul sa se usuce sub forma de boboc, fara sa apuce sa cunoasca adevarata frumusete. Fiindca asta s-a intamplat si cu mine. Am inceput sa infloresc mult prea tarziu, cand deja nu mai conta. Iar dupa, mi s-a taiat codita. Nici macar nu stiu daca voi ajunge vreodata sa infloresc cu totul, sa ma deschid lumii. Poate ca nu. Poate ca am sa ma ofilesc. Sau poate cineva ca mine ma va lua si ma va spanzura de o franghie ca sa ma pastreze sub forma aceasta, adevarata. Sub ultima mea forma inainte de adevaratul
                                SFARSIT.

~Detalii~

image

Mintea mea e un dezastru.

E vina ei. A intortochiat detaliile, intamplarile si mi-a relatat complet alta poveste spunandu-mi ca e a mea. Sa o cred? Asta ar schimba totul. Pana si albastrul in care aveam incredere, pana si sforile despre care credeam ca se rupsesera. Ce s-a intamplat de fapt?
Nu-mi vine sa cred ca am ajuns sa ma indoiesc in legatura cu o chestie de care eram atat de sigura. Si chiar eram. Asta din pricina ca mi-a luat mult sa imi dau seama, am si completat cu exemple concrete acolo unde era necesar.
Acum am goluri, spatii pentadimensionale pe care nu le pot umple cu informatie de teama sa nu ma insel iar. Nu jonglez bine cu datele problemei asteia, sunt prea stangace si ma trezesc ca scap amanuntele pe jos, iar ele se rostogolesc pana sub canapeaua convertibila si se pierd.
Astept ziua de maine, poate imi voi da seama de lucruri noi. Sau poate se va mai gasi cineva care sa amestece continuturile sertarelor de memorie. Poate.