~Sunt un negru mititel?~

“Zece negri mititei au mâncat la cină ouă,
  Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

  Nouă negri mititei au stat noaptea până-n zori,
  Unu-a adormit din ei și-au rămas doar opt.

  Opt negri mititei au mers la Devon în noapte,
  Unul nu s-a-ntors din ei și-au rămas doar șapte.

  Șapte negri mititei spărgeau lemne lângă casă,
  Unul  s-a tăiat din ei și-au rămas șase.

  Șase negri mititei se jucau cu-albine mici.
  Pe unul l-au pișcat din ei și-au rămas doar cinci.

  Cinci negri mititei îndrăgeau legea, nu teatrul,
  Unul s-a făcut jurist și-au rămas doar patru.

  Patru negri mititei merg la mare, drăguțeii,
  Unul fu-necat din ei și-au rămas doar trei.

  Trei negri mititei merg la zoo-n papuci noi,
  Pe-unul ursul l-a mancat și-au rămas doar doi.

  Doi negri mititei făceau plajă ca nebunii,
  Unul s-a prăjit din ei și-a rămas doar unul.

  Un negru mititel trăia singur-singurel,
  Într-o zi s-a spânzurat și n-a mai rămas nici el.”
(Agatha Christie, Zece negri mititei)

Oare sunt un negru mititel? Dacă sunt? Dacă trebuie să dispar și eu? Și, dacă ar trebui, cum aș putea să dispar? Prin ce metodă? Sunt atât de variate posibilitățile… E-o gamă largă din care aș putea alege. Și, totuși, caut o metodă eficientă. Satisfăcătoare. Ușoară și, totuși, impresionantă. Vreau să văd fețele oamenilor miserupiști și pe cele ale persoanelor care se vor bucura. Vreau să văd fețe în extaz, indiferente, revoltate, impresionate, mirate. Dar nu vreau să le văd pe cele disperate. Nu vreau să fiu nevoită să regret decizia luată. Pentru că, odată luată, nu mai poate fi dată înapoi. E decizia cu care rămâi. Pentru ETERNITATE.

~Ciori.~

Se-aud ciori apropiindu-se, le văd acum, se-nvârt deasupra capului meu dezgolit. I-un cârd gigantic care traversează cerul bătând în ritmul clopotului de la ora 7. La etajul 7, alt ritm bate… Un ritm pe care de mult nu l-am mai auzit. Acum mă întreb dacă îl aud cu adevărat sau doar mi se pare; mă întreb dacă nu cumva aud ritmul clopotului crezând că e al meu.

Aș fugi, dar nu mai vreau. Am fugit destul, m-am ascuns prea mult timp de ciori, iar acum, când sunt atât de multe, simt nevoia să mă opresc și să le las să mă atace. Aș vrea să mă întind pe jos și să le aștept cu brațele deschise, dar ceva îmi generează, totuși, un oarecare sentiment de teamă. O fi din obișnuință, căci m-am ferit de ele atât de mult timp.

Se-apropie. Să rămân pe loc? Să fug?

Ascunde-te.

~Ce crezi că…?~

Mă simt ciudat…

Poate că pentru unele lucruri chiar trebuie să ai o anumită vârstă ca să le poţi înţelege. Și, totuși, ele par ciudate, nefirești.
De ce ar face asta? De fapt, făcea asta? Sper că nu. Sper că era doar mintea mea mult prea jucăușă.

image

Dar l-am auzit. Prin telefon mereu vorbea cu calm, îi auzeai parcă neuronii creând sinapse. De data aceasta șuiera. Nu, nu era nervos, ci șuiera la propriu. Făcea șșșșșșșșșșșș. Apoi vorbea rapid, nici nu aveam timp să procesez, să înţeleg despre care memorie volatilă F: vorbea. Mi-a închis destul de repede. Am găsit ceea ce căutam și l-am sunat un minut mai târziu. Pe fundal se auzeau sunete ciudate, ca niște strigăte de copil mic care aleargă prin casă, iar el vorbea cu mine repede și gâfâit. Gâfâit. De ce? am vrut să întreb, dar un posibil răspuns mincinos mi-a înmuiat gândul în acid clorhidric.
Acum scriu asta încercând să mă conving pe mine însămi că nu a plecat la sute de km distanţă doar ca să…
Doar ca să ce? Ce crezi că făcea? Chiar crezi că tatăl tău…
Nu știu.

~Dependență.~

Mănânc bomboane stricate. Nu, nu mănânc. Ling. Sug. Toată lumea ajunge să sugă la un moment dat, nu? Nu-mi spune acum că tu nu te-ai bucurat niciodată de o bomboană.

E ciudat. Are un gust acrișor, nou, diferit. Îmi pișcă papilele gustative de pe limbă care imediat pârăsc asta creierului prin impulsuri nervoase aproape instantanee. Acesta evaluează situația. Se încruntă. Își pune ochelarii pe nas și își răsfoiește caietul în căutare de antecedente. Ah, iată!

Dintr-o mișcare bruscă de bici trimite o comandă cruntă. Mă pune să arunc bomboana! Aproape că-mi vine să râd de stupiditatea situației. Cum să fac așa ceva?! Mai ales că nu am alta. Așa că îl ignor, îmi sug în continuare bomboana, mă bucur de gustul ei acru, ca și cum ar fi ultima bomboană pe care am să o mai sug vreodată.

Soarele intră cu atâta presiune pe fereastră încât aproape că mă îneacă lumina. E dimineață. Îndepărtez pătura de pe mine, mă ridic, mă dezbrac. Și ce să vezi? Pete! PETE, PETE, PETE! Bubițe roșii mi se împleticesc de-a lungul pielii, îmi mișună pe sub ea o mâncărime obsesivă, mi se pare că în toată încercarea mea de a o îndepărta cu unghiile nu fac decât să o amplific. Dar nu mă pot opri. Fac asta până sângerez.

În cele din urmă încetez. Sub unghiile mele se găsește o substanță vișinie, întărită. Picioarele mele arată ca un front de luptă, cu bălți ocazionale de sânge, cu rămășițe de piele, de-ale vreunui soldat care și-a dat viața în luptă grea. Îmi tremură degetele, dar nu le mai las să rașcheteze durere. Mă întind pe jos, așa goală, și las soarele să îmi ardă retina. Îmi arunc privirea în jurul meu, căutând un unghi care mi-ar mai salva din puținele celule cu conuri rămase, când observ ceva strălucind sub pat printre ghemotoace de praf. Mă întind în grabă știind exact ce este. Apuc bățul cu mâna, șterg praful lipit de sfera colorată înfiptă în băț și, când consider că am îndepărtat fiecare firișor de praf, o bag în gură. Iarăși gustul acrișor…

2993714146_6f779019a9

~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Aniversare fericită.~

09.06.2014

image

E gata. E gata fericirea, îmblânzitorii au dat drumul haosului. Scuip, bat din picior și mă învârt de trei ori în jurul propriului meu ego gigantic. Dar tot aici mă aflu. Lumea din jurul meu pendulează exact la fel în jurul disperării mele. Mă învârt în cercuri concentrice. Sap după amintiri. Râd de propria-mi idioţenie. Plâng.

~Sunt (extra)ordinar.~

image

Cunoașteţi sentimentul ăla când tocmai te-ai trezit din somn și te gândești că ai avut un coșmar oribil, dar, după ce te dezmeticești bine, realizezi că, de fapt, respectivele lucruri s-au întâmplat în viaţa reală și că în vis doar le-ai rederulat?

E-atât de stupidă corupţia; e-atât de stupidă lumea… Toată lumea. Ăla e așa, celălalt pe dincolo, toţi. Numai eu sunt okay. Eu sunt cool, știu să captez interesul prin ceea ce spun, sunt îndrăgit, ce mai? Sunt cel mai tare profesor.

Mă, și vine blonda asta, mocofana asta de copiliţă să îmi pună ea beţe în roate, să mă facă să pic prost. Păi se poate? Las’ c-atunci când oi pune mâna pe ea, așa o ard de nu se vede. Cine se crede ea, o elevă, să îmi strice mie socotelile?! Nu se atinge ea de reputaţia mea. Eu sunt cel mai tare.