~Semne.~

Mi-au rămas cicatrici.

Mi-am rașchetat stresul. Mi-am rașchetat depresia. Mi-am rașchetat gelozia. Și toate astea s-au adunat. Rămășițele lor s-au adunat sub unghiile mele pe care le rod constant. Le rod dimineața fiindcă știu că începe o nouă zi care ar putea să mă doboare psihic; le rod înainte de prânz în încercarea iluzorie de a umple timpul și de a face ziua să treacă mai repede; le rod la prânz, căci îmi potolește sentimentul de foame, pe care, mai nou, nu mai am energie să îl astâmpăr; le rod după-masa, ori din lipsă de ocupație, ori din cauza presiunii pe care timpul o exercită asupra mea; le rod seara fiindcă mă cuprinde melancolia; iar noaptea, noaptea ajung la carne, îmi înfig adânc dinții și trag, ignor durerea, sfâșii unghiile și le despic în toate substraturile care le compun – apoi, înfometată de a roade mai mult, încep cu pielițele care înconjoară unghiile. Și rod…

 

back-black-and-white-fingernails-fingers-scars-350742Astea nu sunt singurele semne ale instabilității mele psihice. Mă folosesc de unghiile proaspăt ciopârțite, de asperitățile lor nepilite, în zig-zag, ca lama unui cuțit. Le folosesc ca să ascund semne, creând altele deasupra lor. Iar apoi altele. Și altele. Pielea mea se satură la un moment dat și, în semn de abandon al luptei cu unghiile mele, ridică steaguri rozalii – cicatrici.

~Respect || Atenție~

11057452_863876933673240_2605450693171327403_n

Nu sunt  obișnuită să primesc respect. Poate pentru că nu l-am primit. Poate pentru că nu l-am cerut.

Am fost atât de distantă față de această formă de atitudine într-o vreme încât acum, când trebuie să preiau frâiele și să rag ca un leu demn de a fi respectat, nu pot decât să îmi alungesc gâtul cât să îmi înfig fața în nisip și să mă ascund precum un struț.

Întotdeauna m-am întrebat cum se simt oamenii care sunt respectați. M-am întrebat dacă și-o iau în cap. Mi-am răspuns singură că mulți se pierd în stima de sine și continuă să rătăcească etern într-o idolatrizare față de ei înșiși. Cu toate astea, sunt unii care valorifică acest sentiment de stimă și ajung să fie și mai respectați tocmai datorită faptului că nu se lasă mânuiți de narcisism.

Eu nu am reușit niciodată să impun respect. De multe ori, am reușit chiar opusul. Cunosc majoritatea factorilor care mă împiedică să beneficiez de această apreciere admirativă din partea celorlalți, dar nu cunosc și mijloacele prin care aș putea scăpa de ei. Am încercat. Am eșuat.

Oare am să reușesc vreodată?

~Sunt un negru mititel?~

“Zece negri mititei au mâncat la cină ouă,
  Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

  Nouă negri mititei au stat noaptea până-n zori,
  Unu-a adormit din ei și-au rămas doar opt.

  Opt negri mititei au mers la Devon în noapte,
  Unul nu s-a-ntors din ei și-au rămas doar șapte.

  Șapte negri mititei spărgeau lemne lângă casă,
  Unul  s-a tăiat din ei și-au rămas șase.

  Șase negri mititei se jucau cu-albine mici.
  Pe unul l-au pișcat din ei și-au rămas doar cinci.

  Cinci negri mititei îndrăgeau legea, nu teatrul,
  Unul s-a făcut jurist și-au rămas doar patru.

  Patru negri mititei merg la mare, drăguțeii,
  Unul fu-necat din ei și-au rămas doar trei.

  Trei negri mititei merg la zoo-n papuci noi,
  Pe-unul ursul l-a mancat și-au rămas doar doi.

  Doi negri mititei făceau plajă ca nebunii,
  Unul s-a prăjit din ei și-a rămas doar unul.

  Un negru mititel trăia singur-singurel,
  Într-o zi s-a spânzurat și n-a mai rămas nici el.”
(Agatha Christie, Zece negri mititei)

Oare sunt un negru mititel? Dacă sunt? Dacă trebuie să dispar și eu? Și, dacă ar trebui, cum aș putea să dispar? Prin ce metodă? Sunt atât de variate posibilitățile… E-o gamă largă din care aș putea alege. Și, totuși, caut o metodă eficientă. Satisfăcătoare. Ușoară și, totuși, impresionantă. Vreau să văd fețele oamenilor miserupiști și pe cele ale persoanelor care se vor bucura. Vreau să văd fețe în extaz, indiferente, revoltate, impresionate, mirate. Dar nu vreau să le văd pe cele disperate. Nu vreau să fiu nevoită să regret decizia luată. Pentru că, odată luată, nu mai poate fi dată înapoi. E decizia cu care rămâi. Pentru ETERNITATE.

~Ciori.~

Se-aud ciori apropiindu-se, le văd acum, se-nvârt deasupra capului meu dezgolit. I-un cârd gigantic care traversează cerul bătând în ritmul clopotului de la ora 7. La etajul 7, alt ritm bate… Un ritm pe care de mult nu l-am mai auzit. Acum mă întreb dacă îl aud cu adevărat sau doar mi se pare; mă întreb dacă nu cumva aud ritmul clopotului crezând că e al meu.

Aș fugi, dar nu mai vreau. Am fugit destul, m-am ascuns prea mult timp de ciori, iar acum, când sunt atât de multe, simt nevoia să mă opresc și să le las să mă atace. Aș vrea să mă întind pe jos și să le aștept cu brațele deschise, dar ceva îmi generează, totuși, un oarecare sentiment de teamă. O fi din obișnuință, căci m-am ferit de ele atât de mult timp.

Se-apropie. Să rămân pe loc? Să fug?

Ascunde-te.

~Ce crezi că…?~

Mă simt ciudat…

Poate că pentru unele lucruri chiar trebuie să ai o anumită vârstă ca să le poţi înţelege. Și, totuși, ele par ciudate, nefirești.
De ce ar face asta? De fapt, făcea asta? Sper că nu. Sper că era doar mintea mea mult prea jucăușă.

image

Dar l-am auzit. Prin telefon mereu vorbea cu calm, îi auzeai parcă neuronii creând sinapse. De data aceasta șuiera. Nu, nu era nervos, ci șuiera la propriu. Făcea șșșșșșșșșșșș. Apoi vorbea rapid, nici nu aveam timp să procesez, să înţeleg despre care memorie volatilă F: vorbea. Mi-a închis destul de repede. Am găsit ceea ce căutam și l-am sunat un minut mai târziu. Pe fundal se auzeau sunete ciudate, ca niște strigăte de copil mic care aleargă prin casă, iar el vorbea cu mine repede și gâfâit. Gâfâit. De ce? am vrut să întreb, dar un posibil răspuns mincinos mi-a înmuiat gândul în acid clorhidric.
Acum scriu asta încercând să mă conving pe mine însămi că nu a plecat la sute de km distanţă doar ca să…
Doar ca să ce? Ce crezi că făcea? Chiar crezi că tatăl tău…
Nu știu.

~Dependență.~

Mănânc bomboane stricate. Nu, nu mănânc. Ling. Sug. Toată lumea ajunge să sugă la un moment dat, nu? Nu-mi spune acum că tu nu te-ai bucurat niciodată de o bomboană.

E ciudat. Are un gust acrișor, nou, diferit. Îmi pișcă papilele gustative de pe limbă care imediat pârăsc asta creierului prin impulsuri nervoase aproape instantanee. Acesta evaluează situația. Se încruntă. Își pune ochelarii pe nas și își răsfoiește caietul în căutare de antecedente. Ah, iată!

Dintr-o mișcare bruscă de bici trimite o comandă cruntă. Mă pune să arunc bomboana! Aproape că-mi vine să râd de stupiditatea situației. Cum să fac așa ceva?! Mai ales că nu am alta. Așa că îl ignor, îmi sug în continuare bomboana, mă bucur de gustul ei acru, ca și cum ar fi ultima bomboană pe care am să o mai sug vreodată.

Soarele intră cu atâta presiune pe fereastră încât aproape că mă îneacă lumina. E dimineață. Îndepărtez pătura de pe mine, mă ridic, mă dezbrac. Și ce să vezi? Pete! PETE, PETE, PETE! Bubițe roșii mi se împleticesc de-a lungul pielii, îmi mișună pe sub ea o mâncărime obsesivă, mi se pare că în toată încercarea mea de a o îndepărta cu unghiile nu fac decât să o amplific. Dar nu mă pot opri. Fac asta până sângerez.

În cele din urmă încetez. Sub unghiile mele se găsește o substanță vișinie, întărită. Picioarele mele arată ca un front de luptă, cu bălți ocazionale de sânge, cu rămășițe de piele, de-ale vreunui soldat care și-a dat viața în luptă grea. Îmi tremură degetele, dar nu le mai las să rașcheteze durere. Mă întind pe jos, așa goală, și las soarele să îmi ardă retina. Îmi arunc privirea în jurul meu, căutând un unghi care mi-ar mai salva din puținele celule cu conuri rămase, când observ ceva strălucind sub pat printre ghemotoace de praf. Mă întind în grabă știind exact ce este. Apuc bățul cu mâna, șterg praful lipit de sfera colorată înfiptă în băț și, când consider că am îndepărtat fiecare firișor de praf, o bag în gură. Iarăși gustul acrișor…

2993714146_6f779019a9