~Va pleca…~

Hmmm… Caut mintal un subiect pentru acest post, dar singurul lucru care imi vine in minte e faptul ca o persoana draga va pleca. Unde? Nu e un loc anume, e la general… Va pleca… imi repet cuvintele acestea de ceva vreme parca fara a le intelege pe deplin. Am impresia ca nu realizez inca complet. Am impresia ca acea parte din mine care se regasea in lumea ce il inconjura va pleca si ea, se va indrepta spre un colt adormit al mintii mele si va ramane acolo ani la rand pana ce voi trezi amintirea rasfonindu-mi jurnalul adolescentei. Am impresia ca acea parte va muri. La inceput nu intelegi; nu vrei sa admiti ca s-a terminat; e faza NEGARII. Apoi, incet, iti dai seama ca acele clipe s-au dus si ca s-ar putea(de fapt, e foarte posibil) sa nu le mai traiesti niciodata, sa nu mai ai parte de acea fericire. Eu una, nu cred ca exista clipe mai fericite sau mai putin fericite. Cred doar ca exista mai multe tipuri de fericire.

Dupa ce, intr-un final, zaresti cu ochii mintii clipa despartirii de acea parte din tine incepi sa regreti ca nu ai profitat mai mult de acele amintiri, ca nu te-ai jucat cu timpul, ca nu ai jonglat cum trebuie cu evenimentele. Si chiar daca ai profitat la maxim de ele, tot aceste ganduri te bantuie. Mereu iti doresti mai mult. Chiar daca nu intotdeauna obtii.

Va pleca… Imi rasuna inca cuvintele in minte si incep sa le inteleg incet, dar nu vreau sa le inteleg. Fiindca pe masura ce imi dau seama de adevar e ca si cum, incetul cu incetul, mi-as face o rana.

Va pleca, va pleca, va pleca… Singurul zgomot pe care il mai aud este bubuitul monoton al inimii mele, care parca imi repeta si ea cuvintele: Va pleca, va pleca, va pleca… 

Dar ce sa faci? Un mare muzician roman a spus: “Is this the life?” Acela a fost Puya. =))

Oamenii vin si pleca. La unii nu incetam sa ne gandim nici dupa ce s-au scurs ani buni. Pe altii ii pastram intr-un coltisor al mintii pe care rareori il mai rasfoim. Pe cei mai importanti ii pastram alaturi de noi, ca pe niste inchipuriri imaginare, ne amagim impletind intamplari din trecut cu fictiunea si dam nastere uneo povesti, unor romane.

Din pacate, de cele mai multe ori, iti dai seama de imporatanta unei persoane in viata ta de abia cand realizezi ca a plecat. Iar asta e trist…

Spune și tu ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s