~That day is coming…~

Cred ca ati inteles deja ca ma refer la ziua de Valentine’s day. Intr-un fel imi place aceasta zi, dar mi-e putin teama de venirea ei. Aceasta zi e dedicata cuplurilor si acelora care vor sa-si exprime dragostea fata de persoana iubita. Pentru asta, multi scriu scrisori de dragoste etc. catre acea persoana, ceea ce m-am gandit sa fac si eu. Bineinteles ca nu e obligatoriu sa semnezi. Astfel il/o faci sa zambeasca si ii faci ziua mai buna.

Ceea ce ma ingrijoreaza pe mine de fapt sunt doua lucruri. Primul ar fi ca, daca acea persoana nu ma place pe mine, ci pe altcineva, probabil va crede ca scrisoarea nu e de la mine, ci de la ea. Al doilea lucru e ca mi-e teama ca nimeni nu imi va aduce mie un zambet pe buze.

Pagina sifonata de jurnal

Am stat si m-am gandit. Am analizat problema pe toate partile si am incercat sa obtin o concentrare maxima. Adevarul era ca imi era greu sa ma gandesc la ceva care, intr-o zi, va fi o amintire ce m-ar putea rani. Dar mi-am asumat riscul si am incercat sa imi pun gandurile in ordine. Mi-am amintit de sfaturile si opiniile prietenilor in legatura cu acea persoana. Majoritatea au incerat sa ma convinga sa las la o parte teama si sa ii spun in fata ce simt. Initial mi s-a parut deplasata ideea si poate putin ca-in-filme. Dar astazi am decis sa o macin mintal putin. Am incercat sa-mi formez un scenariu, unul nu prea imaginar, ci cat de cat realizabil:

M-am gandit ca as putea incerca sa fac acest pas. Poate ca merita. In fond nu prea am multe de pierdut. Chair daca primesc un refuz drept raspuns macar am un motiv puternic pentru a trece mai departe si a lasa acea etapa in urma, intr-o pagina de jurnal. Am incercat sa imi ghidez gandurile dupa zicala “Mai bine regreti ceva ce ai facut, decat ceva ce nu ai facut.”, adica sa ma las prada unei adevarate nebunii. Si… mi-am imaginat momentul…: eu, in fata lui, probabil rosie din cap pana in talpi de emotie si timiditate, iar el buimac si cu privirea pierduta in orizont. Ma hotarasc sa-i spun adevarul, dar brusc vocea mi-e ragusita. Imi dreg glasul si incerc din nou. Incep cu banala introducere: “Trebuie sa iti spun ceva…” Fac o pauza atat pentru a-i capta atentia, cat si pentru a lua o gura de aer. Si incep sa ii spun ce simt, incerand sa nu fiu prea sentimentalista; incerc sa spun totul cat mai rapid, sa termin repede fiindca nerabdarea ma roade. Vreau sa imi dea un raspuns, dar el tace. Pare si mai buimac. Cred ca isi cauta cuvintele potrivite pentru un refuz nu prea dureros pentru mine si usor de acceptat. Dar nu spune nimic. Tacerea devine stanjenitoare. Timpul parca nu se mai scurge. Am impresia ca nimic nu mai misca si ca numai universul gandurilor mai e in viata. Si mi-e teama. Cu fiecare clipa, teama se amplifica. Incep sa imi imaginez un scenariu, un vis in vis, cum ar veni:

Ma gandesc ca as putea incerca sa fac acest pas. Poate ca merita. In fond nu prea am multe de pierdut. In timp ce el priveste parca prin mine, eu imi atintesc privirea spre buzele lui. Nu il sarutasem niciodata. Mai sarutasem baieti inainte, dar niciodata pe cineva pe care iubeam cu adevarat, sau macar aveam iluzia ca o fac. Eram pregatita sa ma apropii incet, astfel incat sa nu-l sperii(nu prea tare, cel putin), cand o noua teama se instaura in mintea mea. Teama ca, dupa sarut el nu va simti aceleasi lucruri pentru mine pe care le simt eu; teama ca intre noi lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel daca sarutul are loc si ca, probabil, daca esueaza, nu vom mai putea niciodata sa ne privim in ochi ca inainte; dar cea mai mare teama era si cea care ma ingrozea cel mai mult: teama ca imi voi da seama ca poate nu il iubeam precum crezusem si ca totul ar fi putut fi doar o iluzie; iluzia ca l-as putea iubi…

Acest gand fu atat de puternic incat ma trezise la realitate; ma scosese din ambele vise/scenarii. Nu stiu din ce motiv, dar inima imi batea nebuneste. Nu mai eram atat de sigura in privinta marturisirii. Aveam prea multe temeri ca sa mai indraznesc sa incerc.

Am rupt pagina jurnalului si am mototolit-o. Eram pregatita sa o arunc la gunoi, dar imi era totusi mila de timpul si cerneala irosite, asa ca am impaturit-o si am inghesuit-o intre celelalte pagini ale jurnalului. Am inchis cu un bufnet puternic canrnetelul care detinea cele mai ascunse taine ale fiintei mele. Am privit calendarul de pe perete. Inca 4 zile pana la mult cunoscuta zi a indragostitilor; inca 4 zile in care sa ma gandesc daca voi face pasul sau nu; 4 zile in care toate acestea ma vor framanta…

Am oftat. Oftez inca si citesc din nou si din nou citatul care mi-a adus cea mai mare ingrijorare in privinta acelei zile:

“Crezand ca iubim pe cineva pentru ceea ce este, nu iubim de fapt, prin el, decat ideea de iubire.”       Guillaume Musso 

5 Comments

Spune și tu ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s