~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

Advertisements

Spune și tu ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s