~πcioare~

Tren. Gară. Plec.

Stau pe locul cu numărul 71. M-am pus random, căci biletul nu era cu loc. Căutasem din priviri cel mai liber cvadruplet (fiind genul de tren fără compartimente, aranjat întocmai ca un tramvai mai lat) și am dat peste unul gol. Aproape începuse trenul să se miște când s-au pus 3 puștani la pubertate pe celelalte locuri din jurul meu. Mă uitasem în jur, trenul era aproape gol, avea inclusiv cvadruplete libere, dar ei tot se puseseră lângă mine. Își făceau picioarele covrigi împletiți între ei ca să se întindă cât mai bine, dar mie abia îmi mai încăpeau genunchii. Femeia din spate își întindea ciudat de mult mâinile și, o dată, și le-a prins în părul meu, iar eu am icnit ciudat din cauza surprizei. Câteva minute mai târziu m-a bătut pe umăr (alt tresărit) și mi-a spus că își cere scuze pentru adineaori, dar vorbise la telefon. I-am spus un “E în regulă” fâstâcit și m-am întors la locul meu. Cele două puștane se certau de zor, fiindcă cea din dreapta, o gagică ce părea trecută de 20, dar vocea îi trăda un 15, era țâfnoasă. Bietul puști din dreptul meu abia făcea față încăierării ce nu avea, de altfel, niciun motiv. Aveam o carte la mine, dar nu mă puteam concentra la citit din cauza muzicii pe care o punea puștanul (nu, nu auzise de căști). Cei drept, nici nu aveam vreun chef să citesc. Când fac drumuri mai lungi, pe mașină, tren, orice, prefer să îmi pierd ochii pe fereastră și să-mi las gândurile libere.

Mă gândesc la prezent. La faptul că sunt atâtea lucruri diferite față de anul trecut, dar cumva, nu s-au schimbat prea multe… s-a schimbat înfățișarea, dar năravul ba; s-a schimbat metoda, dar rezultatul ba; s-a schimbat tot și totuși nimic. Mă simt goală, inutilă. Mă simt de parcă dacă m-aș duce într-un loc plin cu prieteni și cunoscuți, m-aș simți singură. Și mi-e frică.

Puștanii au coborât cu câteva stații înaintea mea. Deși nu îmi stătea în fire, cum și-au ridicat fundurile, mi-am întins picioarele confortabil pe scaunul din fața mea. În stânga mea, un cuplu treizecist necăsătorit își făcea selfie-uri și se lingea de zor.

Apune soarele ceea ce îmi amintește că ar trebui să fac curat printre pokémonii ce-mi ocupă memoria fiindcă mâine e zi de mers la gym.

~Logos~

Dacă ar fi să ai o superputere, ce superputere ai alege?

Mi s-ar părea interesant să pot zbura, să pot vedea lumea de sus , să văd ansamblul. Sau să pot fi invizibilă, să mă strecor în conversațiile oamenilor fără ca ei să știe, să îi urmăresc, să aflu lucruri despre ei. Sau să pot citi gândurile, să le descopăr cele mai intime sinapse. Sau să pot citi viitorul, să știu de ce anume ar trebui să mă feresc sau în ce să mă avânt. Sau să fiu puternică ca să pot să îi bat la rândul meu pe cei care și-au bătut joc. Sau să pot trece prin obiecte ca să nu mă mai izbesc de stâlpi și pereți și dezamăgiri. Sau să pot vedea prin obiecte ca să nu trebuiască să mai caut pe internet …curiozități. Sau să fiu nemuritoare ca să pot vedea evoluția lumii și să spun povești despre trecut. Sau să fiu rapidă ca și lumina ca să nu mai întârzii mereu. Sau să pot vindeca fiindcă nu îmi place să îi văd pe alții suferind. Sau …să pot uita la comandă ceea ce nu mai vreau să țin minte.

 

Dar, dintre toate superputerile posibile, mi-ar plăcea să pot vorbi. Să pot vorbi despre orice, să nu mai am bariere, să pot privi un om în ochi și să îi spun tot ceea ce mă traversează, fiecare emoție, gând, teamă. Mi-ar plăcea să pot să mă dezbrac de frică și să-mi turui existența atunci când simt că am de ce. Sau cui. Aș vrea să pot să plâng și să mă destăinui și să cad cu încredere în brațele cuiva, dar simt că m-ar înghiți un gol infinit, iar asta mă înspăimântă. Simt că dacă ar fi să mai cad o dată nu aș putea să mă mai ridic și m-ar devora haosul. Așa că tac. Îmi țin privirea fixă într-un punct până mi se usucă ochii și mă asigur că lacrimile îmi stau captive, în siguranță. Și tac.

Uneori, când te izbesc atâtea gânduri, nici nu mai știi de unde să le iei. Sau pe care. Așa că e mai liniștitor să le lași să te împroaște până simt ele că e destul și se opresc. E mai ușor să îți îngheți sentimentele și să le pui la păstrare. Și chiar dacă ceilalți îți spun că ești rece, nici ei nu încearcă să te încălzească. Așa că de ce să te îneci în marea de sentimente, când ai putea patina pe ea?