~echilibru~

Sunt un copil. În mintea mea mereu am fost.

Mă dau în călușei. Cu cine? Cum cu cine? Cu un urs gras de pluș. Mă dau în călușei și uneori admir peisajul din înălțimi, alteori sunt la pământ, dar fac haz de necaz și râd de zgâlțâitul blăniței ursului de pluș. E amuzant. Sus. Jos. Sus, jos. Susjossusjossusjossusjos. Așa e viața, balansează neîncetat talerele balanței. Există echilibru în balans. Simetrie. Speranța că nu vei fi la nesfârșit afundat cu ghetele în noroi. Trebuie doar să îți iei avânt, să împingi cu călcâiele în probleme și să te avânți; să lași greutatea celuilalt taler să te împingă spre fericire.

* * *

A trecut ceva vreme de când a plecat. Cine? Cum cine? Ursul gras de pluș. Fusesem egoistă. Voisem să stau cât mai mult SUS, îmi plăcea SUS. Iar el, la început, mi-a oferit asta. S-a oferit să stea el mai mult JOS pentru ca eu să pot sta SUS. Eram așa de încântată, era frumos SUS, iar ghetele mele erau curate, nu aveau urmă de noroi. Petele vechi se uscaseră și picaseră. Arătau ca noi. V-am spus că am niște ghete foarte drăguțe? Sunt bleumarin cu șireturi tot bleumarin.

La un moment dat m-a strigat. Ursul de pluș. Mi-a zis că se cam săturase de noroi și că ar vrea o pauză. Că ar vrea sus. Am insistat să mă mai lase doar puțin, să mă mai bucur puțin de SUS. Eram obsedată. Drogată de senzația de bine pe care o aveam în mod constant în ultima perioadă. Așa că, atunci când a încercat să se zbată, să împingă cu călcâiele în pământ ca să se avânte, m-am aplecat în față. Astfel, greutatea mea exercita o forță mai mică pentru pârghie față de greutatea lui (chestiuni de fizică). Văzând că sunt încăpățânată, a renunțat să mai încerce să se împingă. A stat cuminte. Iar eu… eu m-am bucurat din plin de SUS.

Asta până într-o zi în care mi-am simțit brusc stomacul în gât, iar lumea a trecut în viteză pe lângă mine. Cădeam. Mi-a luat doar câteva clipe să îmi dau seama. Dar nici nu am avut timp să îmi pun întrebări cu privire la motiv, că m-am și izbit de pământ, împroșcând cu noroi în jurul meu, pe mine, în mine. Mi-am simțit fiecare parte din corp zvâcnind. Mă durea tot. Mă înțepa, ustura. Mă ardeau palmele de la cât de tare încercasem să strâng mânerul călușelului în cădere. Mă înțepau călcâiele de la șocul izbiturii cu solul. Mă simțeam groaznic, îmi era rău. Am încercat să îmi revin și am privit în SUS, spre talerul celălalt. Era gol. Am privit în jur. Nimeni.

* * *

Ursul dispăruse. Am presupus că încăpățânarea mea îl enervase în așa hal, încât se hotărâse să fugă. Aștept deja de multă vreme. Să se întoarcă. În tot timpul ăsta, ghetele mele au stat bine afundate în noroi, nici nu se mai distinge că erau bleumarin. Am încercat de câteva ori să mă împing cu călcâiele contra solului, dar căzătura împlântase călușelul cu atâta forță în pământ, că nu am reușit nici măcar să îl clintesc. Așa că am rămas aici. Singură. De ce nu am plecat și eu? Fiindcă nu știu unde să plec. Nu am unde. Nu am la cine. Nu știu unde e ursul sau dacă se va mai întoarce vreodată. Eu aștept. În caz că, poate, i se face dor. Sau în cazul în care apare altcineva care să se așeze pe talerul celălalt. Și să refacă echilibrul. Dar e complicat cu echilibrul. Vedeți voi, acum ceva timp a trecut o veveriță pe aici. I s-a făcut milă de mine și a țopăit pe talerul din fața mea. Doar că nu s-a întâmplat nimic. Ghetele mele au rămas afundate în noroi. Nu oricine e potrivit pentru categoria mea de greutate. Nu oricine e potrivit pentru echilibrul meu. Iar cel care e… nu mai e.

Advertisements

1 Comment

Spune și tu ce crezi

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s