~schiță~

Am încercat să pictez. Am încercat să fac să fie bine. Aparent nu mi-a ieșit.

Am început prin a crea o schiță. Inițial era puțin diformă, am șters, am refăcut, am avut răbdare. Am retușat-o, ajustat-o, modificat-o de atâtea ori că se și văd urmele de la guma de șters. Am încercat să nu apăs prea tare bucata de hârtie cu creionul de teamă să nu rămână vreo urmă următoarea dată când aș fi fost nevoită să șterg, dar au fost momente în care, de nervi, înjunghiam pur și simplu hârtia cu reproșuri. Duceam bucata aceea de hârtie cu mine peste tot. Și poate asta era și problema… Investeam atâta timp în ceva ce credeam că are să devină o operă de artă. Investeam doar în ea. Acum privesc bucata de hârtie și mă ia cu dezamăgire. E un dezastru, o mâzgăleală notorie, plină de urme de ștersături care-ncotro, peste tot. E inestetică.

Mi-e rușine cu ea și nu îmi dau seama dacă e vina mea sau nu. Nu îmi dau seama dacă e vina mea că am adus-o în starea asta sau dacă, de fapt, nu e inestetică, ci e doar opinia mea alterată. M-am lăudat atâtora cu faptul că pictez că, acum, când sunt întrebată de pictura mea, zâmbesc strâmb și le spun că încă e în lucru. Dar nu știu cât timp mai pot să le spun că e în lucru. Nu știu cât timp mai pot să cred asta.

Mi-am cumpărat acrilice fiind nerăbdătoare să umplu contururile shiței cu vopsea. Nu am ce contururi să umplu. Aș putea începe să lucrez la o altă pictură, dar nu am idei. Și, în plus, aș simți că mi-am pierdut vremea investind atât de mult timp în ceva ce are să ajungă la gunoi. Nu sunt bună la luat decizii, dar pe asta cred că o lungesc de prea mult timp.

So what do?

Maybe it’s not about trying to fix something broken. Maybe it’s about starting over and creating something better. (o postare ce mi-a atras astăzi atenția în mijlocul unui scroll infinit – Facebook’s news feed)

Advertisements

~ᘀᗌ⌊⊙ᚻ~

Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.

Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.

Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?

~Logos~

Dacă ar fi să ai o superputere, ce superputere ai alege?

Mi s-ar părea interesant să pot zbura, să pot vedea lumea de sus , să văd ansamblul. Sau să pot fi invizibilă, să mă strecor în conversațiile oamenilor fără ca ei să știe, să îi urmăresc, să aflu lucruri despre ei. Sau să pot citi gândurile, să le descopăr cele mai intime sinapse. Sau să pot citi viitorul, să știu de ce anume ar trebui să mă feresc sau în ce să mă avânt. Sau să fiu puternică ca să pot să îi bat la rândul meu pe cei care și-au bătut joc. Sau să pot trece prin obiecte ca să nu mă mai izbesc de stâlpi și pereți și dezamăgiri. Sau să pot vedea prin obiecte ca să nu trebuiască să mai caut pe internet …curiozități. Sau să fiu nemuritoare ca să pot vedea evoluția lumii și să spun povești despre trecut. Sau să fiu rapidă ca și lumina ca să nu mai întârzii mereu. Sau să pot vindeca fiindcă nu îmi place să îi văd pe alții suferind. Sau …să pot uita la comandă ceea ce nu mai vreau să țin minte.

 

Dar, dintre toate superputerile posibile, mi-ar plăcea să pot vorbi. Să pot vorbi despre orice, să nu mai am bariere, să pot privi un om în ochi și să îi spun tot ceea ce mă traversează, fiecare emoție, gând, teamă. Mi-ar plăcea să pot să mă dezbrac de frică și să-mi turui existența atunci când simt că am de ce. Sau cui. Aș vrea să pot să plâng și să mă destăinui și să cad cu încredere în brațele cuiva, dar simt că m-ar înghiți un gol infinit, iar asta mă înspăimântă. Simt că dacă ar fi să mai cad o dată nu aș putea să mă mai ridic și m-ar devora haosul. Așa că tac. Îmi țin privirea fixă într-un punct până mi se usucă ochii și mă asigur că lacrimile îmi stau captive, în siguranță. Și tac.

Uneori, când te izbesc atâtea gânduri, nici nu mai știi de unde să le iei. Sau pe care. Așa că e mai liniștitor să le lași să te împroaște până simt ele că e destul și se opresc. E mai ușor să îți îngheți sentimentele și să le pui la păstrare. Și chiar dacă ceilalți îți spun că ești rece, nici ei nu încearcă să te încălzească. Așa că de ce să te îneci în marea de sentimente, când ai putea patina pe ea?