~Mi-e dor.~

Mi-e dor de viață.

Mi-e dor de timpul liber pe care îl aveam odată; mi-e dor de inocența mea de altă dată; mi-e dor de visurile din adolescență pe care chiar credeam că le voi realiza; mi-e dor de poveștile pe care le scriam; mi-e dor de orele petrecute în fața televizorului; mi-e dor de băncile liceului; mi-e dor de hinta din spatele blocului; mi-e dor de idiotul de care eram îndrăgostită; mi-e dor de temele la mate; mi-e dor de colegii imbecili; mi-e dor de crizele existențiale ale adolescenței; mi-e dor de pauzele de la școală; mi-e dor de gândirea mea de copil; mi-e dor de imaginația mea de atunci; mi-e dor de bunica; mi-e dor de petreceri; mi-e dor de adrenalina mea de adolescentă; mi-e dor de… mi-e dor de tot. Mi-e dor până și de a avea timp să plâng în voie. Când s-au schimbat toate astea? Când a năvălit viața peste mine? Mă sufocă…

Mi-e dor de mine.

~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~Iar~

E ceva atât de ciudat în acel zâmbet pe care i-l aruncă el mereu ei; e ceva misterios; e ceva acceptat și cunoscut de toţi, totuși. Suntem ipocriţi.
Simt un miros pedofil plutind în încăperea destinată liniștii din care în fiecare weekend se aud strigăte, vacarm. Răbdarea mea se face ţăndări.

îmi tot propun să dau și eu drumul câtorva ţipete, dar nu am curaj. Are dreptate, el. Sunt prea cuminte.

Iar o mângâie cu vorbe, chiar după ce pe noi ne taie cu un soi de amalgam de cuvinte aproape interzis. Iar imi sângerează calmul. Iar se zărește atitudinea ei de superioritate. Iar, iar, iar.

Eu am plecat de aici.

~Dezgust~

[Post datând din 24 Oct 2013]

A fost din milă?

tumblr_n2bqgiDigd1r6j154o1_500Desfund canalele memoriei. Sunt astupate de tot soiul de rahaturi emoţionale care s-au acumulat în timp.  Mi-am luat cu mine o pompă de cea mai bună calitate, cam scumpă, ce-i drept, dar e okay. Mă apuc de treabă, încercând să ignor din răsputeri mirosul asfixiant de rânced, de putregai al vârstei a treia.

Găsesc tot felul de mărunţişuri de care chiar uitasem. Găsesc amintiri naşpa şi amintiri şi mai naşpa. E ciudat să le revăd după atâta timp, mai ales că acum nu îmi mai ating corzile emoţiei, aşa că pot să mă holbez la ele cât poftesc, ignorând bineinţeles mirosul care îţi mută nările din loc.

Ce e cel mai aiurea e să îţi găseşti puţinele amintiri superbe pe care le aveai şi să le vezi murdare, pătate de rahat şi noroi şi, poate, … lacrimi? Aş vrea să dispară toate; aş vrea să dispară tot. Aş vrea să dispar eu.

~Lume vine, lume trece~

1920411_493849174053534_1329934045_nNu am crezut că plecarea ei mă va afecta atât de mult, mai ales din punct de vedere emoţional. Şi totuşi, iată-mă scriind despre asta. Îmi va fi dor de multe aspecte ale celor nouă ani petrecuţi cu ea; îmi va fi dor de optimismul ei şi de pasiunea pentru istorie; de discuţiile pe care le purtam, de sfaturile primite de la ea şi de liniştea pe care vocea ei o năştea în mintea mea atunci când duceam un război cu mine însămi.

Nu îmi vine să cred că în urmă cu un an îi aşteptam cu nerăbdare plecarea. Unde mi-o fi fost capul?

~Umbra~

Se zbat rotocolele de fum in aerul rece de toamna. In mijlocul multimii e focul; stingher. Si arunca cu atata furie scantei in inaltul cerului, incat vantul, speriat, se grabeste sa le indrepte in directia opusa copacilor. Se aud murmure, se aud cantece; se aude pustiul, tipand de undeva din spatele pruncilor care nu se mai opresc din ras. Si undeva, la granita padurii ii vad umbra misunand, incercand sa ma innebuneasca, caci stie ca e singurul motiv pentru care eu sunt acolo; singurul motiv pentru care ma contopesc in peisajul pruncilor care canta si nu ma aflu de partea pustiului.

Ma innebuneste; ma innebuneste felul in care imi mut privirea de la padure spre pajistea goala si tot imi apare umbra aceea in campul vizual. Parca ma urmareste, caci peste tot unde privesc se strecoara si ea.

Intr-un moment, ma decid sa ii soptesc adevarul; ma decid sa ii spun in gand ca tot ceea ce face e gresit, ca ar trebui sa se intoarca de unde a venit. Am realizat totusi repede ca mesajul meu nu a ajuns la destinatie. Am renuntat.

tumblr_mg9ca67OUo1r5wqemo1_500Renuntasem doar ca intr-o zi sa ma pomenesc ca soapta imi fusese ascultata chiar daca nu primise raspuns. Inca se vedea umbra in dreptul copacilor batrani ai padurii; inca ma obseda faptul ca nu reuseam sa gasesc un camp vizual in care sa nu intre; ma obseda faptul ca ma urmarea.

Sau, poate ca, de fapt… Poate ca, de fapt, eu urmaream fiecare indiciu care ar fi putut sa ma conduca la ea; ca eu scormoneam locurile in care era usor sa mi-o imaginez. Dar stiti ceva? Soptindu-i acel sfat fusese ca si cum ai vedea un schiop, ti s-ar face mila de el si ai incerca sa il ajuti, dar el se ridica in ambele picioare, lasa prefacatoria la o parte si iti rupe tie piciorul. Pur si simplu.

~Labirint~

De cateva saptamani hoinaresc in lumea asta pustie fara a intelege unde au disparut toate. Ma intreaba umbrele pe strada ce caut, iar eu ma opresc in loc pregatita sa le ofer un raspuns precis si elaborat, dar realizez ca nu posed nici unul. Si atunci tac, iar ochii lor iscoditori se grabesc sa ma eticheteze, sa ma caracterizeze nu dupa ceea ce spun, ci, din contra, dupa tacerea mea. Ei o catalogheaza drept nehotarare, caci nu poti pleca in cautarea a CEVA fara sa stii ce e, de fapt, acel CEVA.

Si atunci am inceput sa ma gandesc ca poate stiam ce caut, dar nu ajungeam la raspuns; ca poate acesta nu era stocat in constient, acolo unde aveam acces, ci intr-una din celelalte baze de date.

Aveam o permanenta imagine in minte cu un labirint care nu se mai sfarsea si, nu stiu de ce, dar asta dadea drumul sentimentelor din cusca pe care le-o creasem, facandu-ma sa ma simt neputincioasa. tumblr_m8f9itMB2Z1qdh8d9o1_500Crezusem pe parcursul acestei orbecairi prin necunoastere, ca labirintul nu e altceva decat explicatia pe care mintea mea o oferea, un fel de descriere vaga a peisajului care ma inconjura. Nu aveam nici cea mai vaga idee de ce nu eram de aceeasi parere cu mintea mea. Poate pentru ca tot acest pustiu nu il puteam asemui unui labirint. Aveam intr-adevar impresia ca eu cautam ceva, dar nu consideram ca ceea ce cautam era o iesire din labirint.

Abia cand am vazut poarta mare de fier si gardurile lungi care se pierdeau in ceata orizontului am realizat ca gasisem ceea ce cautasem atata vreme: gasisem labirintul. Avusesem dreptate: ceea ce cautam nu era o iesire din labirint, era o iesire din pustiu – o intrare in labirint.