~Vopsea (4)~

tumblr_lo5ythtlsp1qca2l1o1_500_largeAm mers in parc sa vad copacii. Un verde patrunzator mi-a umplut campul vizual uimindu-ma peste masura. Copacii nu erau nici albastri, nici rosii, nici violet. Erau verzi.

La inceput am crezut ca e vopsea. Am crezut ca acel cineva incerca sa imi insele ochii, sa ma faca sa cred ca acei copaci regasisera in sfarsit prietenia dintre ei si natura.

Dar nu era vopsea. M-am apropiat si am analizat frunzele. Ma intrebam cum se simt ei, asa, dezgoliti de stratul care le-a adus faima si fericire, dar in cantitati efemere. Ma intrebam daca au pastrat vreuna din acele amintiri ori s-au debarasat de ele asa cum se debaraseaza si de ultimele frunze ruginite ramase in coroana lor. Ma intrebam pentru cat timp aveau sa ramana asa, verzi.

Vopseaua fusese ca un drog pentru ei. Pentru unii, a scapa de dependenta de droguri inseamna a se opri brusc, a le vari pe toate intr-o punga de plastic si a le arunca la gunoi. Dar pentru cei care au fost macar o data la dezintoxicare, toata aceasta “terapie” nu e altceva decat o prostie. Caci cei care au trecut prin asta stiu ca nu exista alta scapare din dependenta de droguri decat aceea pe baza de droguri. Iar solutia este ca ele sa fie luate zilnic, dar in doze tot mai mici, pana cand, la un moment dat, esti suficient de puternic incat sa spui “Adio”.

tumblr_l5v07zKXGl1qcxxqzo1_400_largeM-am inapoiat pe carare si am parasit parcul. Eram intr-adevar fericita pentru ei, pentru ca se vindecasera de acel drog, dar nu mai eram interesata sa ii vad, acum ca aratau ca oricare alti copaci, acum ca nu mai aveau nimic special. In fond, am mostenit ipocrizia celorlalti. Un lucru e interesant atata timp cat e spectaculos si neasteptat. Acum ca vopseaua a disparut, iar lucrurile au revenit la normal, acei copaci nu mai reprezinta un interes pentru mine.

Plec in cautarea altei povesti.

Advertisements

~Marionete~

Suntem marionete; suntem marionete in mainile acestui papusar nebun si sadic numit destin.

Suntem doua marionete. Intamplator, ne-a cumparat acelasi papusar, asa am ajuns sa ne cunoastem. Am fost manuite de acelasi papusar pe aceeasi scena atata vreme incat ne-am obisnuit una cu prezenta celeilalte marionete. Spectacolele decurgeau bine, papusarul era aplaudat, spectatorii erau multumiti. Eram si noi.

In dansul nostru zapacit ne-am incurcat firele. Am stat pe tusa o vreme, caci papusarul nu putea face un spectacol cu noi pana ce nu ne despletea. Asa ca fericirea pe care ne-o creau spectacolele si-a luat o pauza, iar noi a trebuit sa gasim alta modalitate de a ne umple timpul. La inceput a mers, dar zilele treceau, iar subiectele de conversatie se gaseau tot mai greu. Trecusera vreo doua saptamani cand papusarul si-o fi amintit de existenta noastra. Ne-a luat frumusel de pe raft si, vazand ca nodul era prea greu de descurcat frumos, a luat o foarfeca si, dintr-un “harsti, harsti”, ne-a taiat sforile. Eu am ajuns pe raftul de langa birou, in timp ce tu te aflai in partea opusa a incaperii. Imi parea stranie si mult prea brusca acea separare dupa o perioada destul de lunga in care fuseseram lipite, iar ranile cauzate de taierea sforilor dureau si ele. Papusarul nu se grabi sa ne repare. Si chiar cand credeam ca nici nu va mai incerca, te-am vazut in spectacol, erai reparat, aveai sforile intregi, chiar daca inca se vedea unde fusese firul taiat. Am urmarit intreg spectacolul, dar parca ceva era schimbat la tine. Nu mai aveai veche agilitate, nu mai aveai aceleasi miscari amuzante cu care cucereai publicul. Si atunci am vazut-o. O marioneta noua aparu in spectacol si, de cum puse piciorul de lemn pe scena, te-ai dus la ea si v-ati incurcat firele.

1157683_412904848814634_2114412908_nLa scurt timp papusarul ma repara si pe mine. Eram gata sa intru in spectacol, sa imi impletesc si eu firele cu vreo marioneta, dar ceva ma impiedica si anume frica. Aveam o permanenta teama ca istoria se va repeta, iar sforile mele vor trebui sa fie iarasi taiate, producandu-mi durere. Ma tot gandeam ca poate tu descoperisesi o cale de a-ti impleti firele cu alta marioneta, astfel incat sa poata fi deznodate usor, fara a necesita o foarfeca, dar mie imi era teama sa incerc. Inca mi-e teama.

O vreme am crezut ca papusarul era de vina pentru noile noastre defecte, cicatrici ramase in urma taierii sforilor; am crezut ca el se face vinovat de dependenta pe care tu ai primit-o pentru a fi in permanenta impletit de firele vreunei marionete, cautand-o pe cea perfecta, si teama mea de a mai face asta. Dar m-am inselat. El doar ne-a dat ocazia, dar singurii responsabili de ceea ce s-a intamplat suntem noi. Adevarul e ca eu te-am stricat pe tine, iar tu pe mine. Si acum ce va face papusarul cu doua marionete defecte? Ar putea fi vorba despre cicatrici trecatoare sau despre cicatrici efemere, nu stiu. Vom afla cu timpul.
P.S.: Imi cer scuze. Stiu ca eu am cea mai mare vina in povestea asta, caci eu am venit cu ideea impletirii sforilor noastre chiar daca tu ai pus-o in aplicare. Totusi, nu regret. Si poate ar trebui sa imi cer scuze si pentru asta. Scuze.

~Viziune~

camera-photo-photography-polaroid-red-Favim.com-55930Ma pierd intre doua realitati care imi par straine, in ciuda faptului ca sunt viziuni ale viitorului meu, fragmente de imaginatie transformate in scenarii posibile. De fapt, in lumea mea, in universul paralel care imi acapareaza gandurile, aceste realitati par a se bate cap in cap, ajungand la o paruiala imaginara care ma innebuneste.

Nu stiu ce sa cred, ce sa fac sau ce ar trebui sa aleg. In urma cu aproape doua luni am perceput vorbele lui conturandu-se intr-un soi de promisiune, dar acum, cand lucrurile stau probabil extrem de diferit in comparatie cu atunci, acea promisiune se evapora si aproape ca dispare cu totul printre vapori de ignoranta. Dar nu-i nimic, caci intotdeauna apar oferte noi, iar eu am primit.

Si, totusi, parca trecutul imi surade mai mult decat prezentul, poate chiar mai mult decat viitorul. Si oricat as vrea sa pastrez acele memorii departe de gandurile mele macar pentru o vreme, macar pana la sfarsitul verii, nu reusesc. Prind forte noi si ma ataca atunci cand sunt cel mai vulnerabila, adica atunci cand visez cu ochii deschisi.

Iar intre realitatea numarul 1 si realitatea numarul 2, parca mai bine aleg o carte si ma contopesc in trairile personajelor.

~Poate c-am sa uit~

tumblr_m5kz6oXyTE1qj8pv3o1_1280Am strans un buchet de trandafiri. Unii sunt rosii, superbi, altii sunt albi, puri, nepatati de aceasta lume murdara; altii sunt roz, mai am si albastri, dar sunt putini; cativa sunt negri.

Si cum spuneam, i-am strans intr-un buchet pe toti, i-am privit mult timp, m-am bucurat de culorile lor, i-am fotografiat, am facut tot ce se putea face cu un buchet de trandafiri. Dar timpul a trecut, a tusit o data peste ei, iar petalele s-au imbolnavit si au picat cu randul. Cu fiecare zi care trecea, covorasul de petale se marea, iar eu, dorind sa ii pastrez intacti, sau macar atat cat au ramas, i-am scos din vaza cu apa, i-am legat cu o sfoara groasa de memorie si i-am atarnat de tavanul mintii mele.

Sunt amintiri. Amintiri deteriorate de la ploi, vant, timp. Dar le pastrez. Buchetul meu de trandafiri inca atarna.

Am sa ma trezesc intr-o zi cu riduri, cu copii si nepoti care se vor uita in adancul ochilor mei si imi vor cere o poveste. Ce am sa le spun?

Am sa scot un trandafir din buchet. Cu fiecare ocazie pe care o voi avea, am sa le arat cate unul. Iar dupa, il voi pune inapoi. Nu se stie niciodata cand ai nevoie de un buchet de trandafiri.

Dar pana atunci mai este. Pana atunci trebuie sa am grija de ei. Pana atunci trebuie sa ii las in buchet, nu sa ii scot pentru a le smulge petalele intr-un moment de nervozitate, intr-un joc copilaresc de genul “Ma iubeste, nu ma iubeste”. Iar daca se intampla sa scot cate un trandafir pentru a-l privi mai atenta, sa nu uit sa il pun inapoi.

Poate c-am sa uit. Poate c-am sa uit sa il repun in buchet. Sau poate ca buchetul meu va ajunge atat de uscat incat nu voi reusi sa mai descifrez culorile initiale ale trandafirilor. Sau poate…

Sunt multe variante. Dar cel mai mult mi-e teama c-am sa uit. Cu toii mai uitam din cand in cand. Poate c-am sa uit…