~ᘀᗌ⌊⊙ᚻ~

Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.

Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.

Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?

~Logos~

Dacă ar fi să ai o superputere, ce superputere ai alege?

Mi s-ar părea interesant să pot zbura, să pot vedea lumea de sus , să văd ansamblul. Sau să pot fi invizibilă, să mă strecor în conversațiile oamenilor fără ca ei să știe, să îi urmăresc, să aflu lucruri despre ei. Sau să pot citi gândurile, să le descopăr cele mai intime sinapse. Sau să pot citi viitorul, să știu de ce anume ar trebui să mă feresc sau în ce să mă avânt. Sau să fiu puternică ca să pot să îi bat la rândul meu pe cei care și-au bătut joc. Sau să pot trece prin obiecte ca să nu mă mai izbesc de stâlpi și pereți și dezamăgiri. Sau să pot vedea prin obiecte ca să nu trebuiască să mai caut pe internet …curiozități. Sau să fiu nemuritoare ca să pot vedea evoluția lumii și să spun povești despre trecut. Sau să fiu rapidă ca și lumina ca să nu mai întârzii mereu. Sau să pot vindeca fiindcă nu îmi place să îi văd pe alții suferind. Sau …să pot uita la comandă ceea ce nu mai vreau să țin minte.

 

Dar, dintre toate superputerile posibile, mi-ar plăcea să pot vorbi. Să pot vorbi despre orice, să nu mai am bariere, să pot privi un om în ochi și să îi spun tot ceea ce mă traversează, fiecare emoție, gând, teamă. Mi-ar plăcea să pot să mă dezbrac de frică și să-mi turui existența atunci când simt că am de ce. Sau cui. Aș vrea să pot să plâng și să mă destăinui și să cad cu încredere în brațele cuiva, dar simt că m-ar înghiți un gol infinit, iar asta mă înspăimântă. Simt că dacă ar fi să mai cad o dată nu aș putea să mă mai ridic și m-ar devora haosul. Așa că tac. Îmi țin privirea fixă într-un punct până mi se usucă ochii și mă asigur că lacrimile îmi stau captive, în siguranță. Și tac.

Uneori, când te izbesc atâtea gânduri, nici nu mai știi de unde să le iei. Sau pe care. Așa că e mai liniștitor să le lași să te împroaște până simt ele că e destul și se opresc. E mai ușor să îți îngheți sentimentele și să le pui la păstrare. Și chiar dacă ceilalți îți spun că ești rece, nici ei nu încearcă să te încălzească. Așa că de ce să te îneci în marea de sentimente, când ai putea patina pe ea?

~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~De ce?~

Viaţa e mult prea scurtă ca să mai am timp să mă întreb “De ce?“. Pur şi simplu nu are rost. Şi totuşi, de ce?

De ce las lucrurile să rămână aşa dacă scârţâie atât de ireparabil?

De ce nu pun capăt unei irosiri de timp?

De ce îmi imaginez că lucrurile ar putea, brusc, să capete un alt traseu, unul perfect, impecabil, superb?

De ce accept lucruri care mă deranjează?

De ce nu fac o schimbare?

Aş putea să spun oricând STOP. Şi atunci de ce nu o fac? M-a prins obişnuinţa în ghearele ei? Sau mila? Melancolia? Teama de un viitor complet schimbat într-o direcţie pe care nu pot să o prezic?

Oare dacă aş spune STOP m-ar afecta într-atât încât să regret decizia aceasta mai mult decât aş fi regretat dacă aş mai fi pierdut câteva luni?

M-am confruntat cu singurătatea suficient încât să ştiu că în ultimele luni nu am gustat-o deloc. În aceste câteva luni mi-am dat seama cu cine vreau cu adevărat să conversez, să glumesc, să mă plimb. Să îmi petrec timpul pe care îl mai am cu ele. Să profit de prezent, să uit măcar o clipă de trecut şi să ignor viitorul despre care atât de mulţi îmi pun întrebări fără răspuns.

Vreau să fac o schimbare. Dar când? Aştept de atâta timp să vină momentul potrivit, dar cred că aştept nimicul, căci nu există. Şi atunci când? Nu azi, fiindcă astăzi e gata. Mâine? Nu, e prea devreme. Poate duminică. Sau…?

De ce nu pot?

La naiba cu frica asta!

 

~Dezgust~

[Post datând din 24 Oct 2013]

A fost din milă?

tumblr_n2bqgiDigd1r6j154o1_500Desfund canalele memoriei. Sunt astupate de tot soiul de rahaturi emoţionale care s-au acumulat în timp.  Mi-am luat cu mine o pompă de cea mai bună calitate, cam scumpă, ce-i drept, dar e okay. Mă apuc de treabă, încercând să ignor din răsputeri mirosul asfixiant de rânced, de putregai al vârstei a treia.

Găsesc tot felul de mărunţişuri de care chiar uitasem. Găsesc amintiri naşpa şi amintiri şi mai naşpa. E ciudat să le revăd după atâta timp, mai ales că acum nu îmi mai ating corzile emoţiei, aşa că pot să mă holbez la ele cât poftesc, ignorând bineinţeles mirosul care îţi mută nările din loc.

Ce e cel mai aiurea e să îţi găseşti puţinele amintiri superbe pe care le aveai şi să le vezi murdare, pătate de rahat şi noroi şi, poate, … lacrimi? Aş vrea să dispară toate; aş vrea să dispară tot. Aş vrea să dispar eu.

~Un EL şi o EA~

christmas-art-winter-beautiful-black-and-white-Favim.com-669306                                Dragă EL,

Îţi scriu fiindcă nu dispun de nici o altă ocupaţie în momentul de faţă.

Mi-am dat seama ce fel de persoană eşti încă din prima clipă, încă de când am vorbit prima dată. Nu îmi place să pun repede etichete oamenilor, dar sunt unele persoane cărora li se pot pune instant. Eşti genul de persoană mult prea bună ca să aibă parte de acelaşi gen de tratament din partea celorlalţi aşa cum tu le oferi lor. Dar eşti genul de persoană slabă, sensibilă.

Ştiu că nu o să înţelegi pe deplin ceea ce încerc să îţi spun prin scrisoarea asta. Ştiu că o să continui să pui întrebări, o să insişti. Şi totuşi, scrisoarea asta e singurul lucru pe care îl mai pot face. NU o să se întâmple niciodată ceea ce vrei tu să se întâmple. Nu îţi mai face iluzii după care tot pe umărul meu să vii şi să plângi, iar apoi să o iei de la capăt.

Nu am simţit niciodată ceea ce ai fi vrut tu să simt. Asta e. Îmi pare rău.

Cu sinceritate,

EA

Iar EL citi şi răsciti scrisoarea de atâtea ori cât îi fu nevoie să înţeleagă. Şi ştiţi care e ironia? EL a înţeles că se îndrăgostise de EA. Din cauza scrisorii.