~Mi-e frig…că~

E gata. A dispărut stresul. A dispărut presiunea. Responsabilitatea.

Mi-au fugit de sub picioare.

***

Mă plimb liniștită, iar vremea e frumoasă, e primăvară. Sunt împăcată. Îmi știu greșelile. Dar îmi știu și faptele bune. Mă pot retrage fără prea multe regrete, ceea ce mă liniștește. Mă pot bucura de căldura de afară. AM EVADAT.

 

Dar seara… seara simt răcoare. Ceva e ciudat. Nepotrivit. Mi-e frig…că. Simt că ceva mișună prin întuneric, dar nu știu ce. Văd stelele, aud râsetele prietenilor din jurul meu și știu că ar trebui să mă simt în siguranță. Pare că doar eu sunt îngrijorată de acel ceva care pare să dea târcoale. Poate e doar impresia m…

AHHH!

Ceva mi-a atins glezna

~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~e nevoie de… memorii~

Nu am fi nimic fără amintiri; fără bucăți de trecut de care să ne prindem ca să ne putem împinge mai departe spre viitor. Întocmai ca și un înotător care împinge faldurile apei cu podurile palmelor ca să poată înainta.

Așa avem și noi nevoie de memorii, de fiecare Kb de informație pe care creierul nostru decide să îl stocheze pentru viitoare cercetări prin arhivă.

Iar eu acum am nevoie de momentul ăsta la fel de mult pe cât am nevoie de postul ăsta ca să mă asigur că îți vei aminti. Că îți vei aminti că în toată aroganța ta, acum, aici, am fost eu cea care ți-a dat peste nas într-ale inovațiilor tehnologiei pe care o iubești și  o scoți la bere așa des.

 

Cu dedicație,

~Ciori.~

Se-aud ciori apropiindu-se, le văd acum, se-nvârt deasupra capului meu dezgolit. I-un cârd gigantic care traversează cerul bătând în ritmul clopotului de la ora 7. La etajul 7, alt ritm bate… Un ritm pe care de mult nu l-am mai auzit. Acum mă întreb dacă îl aud cu adevărat sau doar mi se pare; mă întreb dacă nu cumva aud ritmul clopotului crezând că e al meu.

Aș fugi, dar nu mai vreau. Am fugit destul, m-am ascuns prea mult timp de ciori, iar acum, când sunt atât de multe, simt nevoia să mă opresc și să le las să mă atace. Aș vrea să mă întind pe jos și să le aștept cu brațele deschise, dar ceva îmi generează, totuși, un oarecare sentiment de teamă. O fi din obișnuință, căci m-am ferit de ele atât de mult timp.

Se-apropie. Să rămân pe loc? Să fug?

Ascunde-te.

~Ce crezi că…?~

Mă simt ciudat…

Poate că pentru unele lucruri chiar trebuie să ai o anumită vârstă ca să le poţi înţelege. Și, totuși, ele par ciudate, nefirești.
De ce ar face asta? De fapt, făcea asta? Sper că nu. Sper că era doar mintea mea mult prea jucăușă.

image

Dar l-am auzit. Prin telefon mereu vorbea cu calm, îi auzeai parcă neuronii creând sinapse. De data aceasta șuiera. Nu, nu era nervos, ci șuiera la propriu. Făcea șșșșșșșșșșșș. Apoi vorbea rapid, nici nu aveam timp să procesez, să înţeleg despre care memorie volatilă F: vorbea. Mi-a închis destul de repede. Am găsit ceea ce căutam și l-am sunat un minut mai târziu. Pe fundal se auzeau sunete ciudate, ca niște strigăte de copil mic care aleargă prin casă, iar el vorbea cu mine repede și gâfâit. Gâfâit. De ce? am vrut să întreb, dar un posibil răspuns mincinos mi-a înmuiat gândul în acid clorhidric.
Acum scriu asta încercând să mă conving pe mine însămi că nu a plecat la sute de km distanţă doar ca să…
Doar ca să ce? Ce crezi că făcea? Chiar crezi că tatăl tău…
Nu știu.

~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Valiza~

Cumva, valiza mea cu amintiri s-a desfacut, iar obiectele au iesit si au inceput sa se invarta prin aer, au prins aripi si s-au indreptat spre inaltul cerului. Am incercat sa le prind pe toate si sa le pun la loc in valiza, dar ele s-au jucat cu mine, de parca eram cu totii niste copii in curtea gradinitei.
Acum ca ma gandesc, am reusit sa le tin in frau o perioada considerabila de timp. Poate fiindca atunci cand ai un prezent nu iti mai trebuie amintirea trecutului. De obicei, nu ieseau din valiza decat daca nu aveam nimic mai bun in momentul respectiv, asa ca ma hraneam cu jocul lor, cu dansul lor, cu incrucisarea lor; imi placea sa reconstitui puzzle-ul din ele, sa le pun cap la cap si sa vad cum aratau ca un tot unitar. Unele piese lipseau, dar imi imaginam intotdeauna ce ar fi putut sa reprezinte, chiar daca nu mereu corespundea cu realitatea.
Iar acum sunt pe cale sa le pierd, din cauza acestui eveniment neprevazut, din cauza faptului ca, probabil, nu am inchis bine valiza ultima data.
tumblr_mhrj1gWAkv1rdas0eo1_500_largeReusesc sa prind in palme una din componentele uzate. Falfaie din aripioare, o simt in pumn si depun mari eforturi sa nu il strang mai tare si sa i le frang. Cand intr-un final se opreste, decid ca e momentul sa o repun in valiza. Si totusi, curiozitatea ma roade, ma face sa vreau sa vad ce amintire se ascunde in pumnul meu. Dar ar fi prea periculos sa o vad, in fond, e una veche, pe care cu greu am reusit sa o inghesui in valiza si sa o inchid acolo. Nu imi pot permite sa o las libera din nou.
Sunt slaba totusi, iar curiozitatea invinge. Arunc o privire. Una scurta, dar suficient cat sa imi scape si sa zboare spre o inaltime la care sa nu pot ajunge. Si stiu ce amintire e, cu cat zboara mai departe, cu atat parca o vad mai bine.
Ma indrept spre valiza si o deschid larg. Obiecte familiare se ridica in aer si falfaie spre noi orizonturi. Imi iau valiza goala si plec mai departe.

” Cu cat mai departe poti privi inapoi, cu atat mai departe poti vedea inainte.“                      Winston Churchill