Protected: ~sincer~

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Advertisements

~echilibru~

Sunt un copil. În mintea mea mereu am fost.

Mă dau în călușei. Cu cine? Cum cu cine? Cu un urs gras de pluș. Mă dau în călușei și uneori admir peisajul din înălțimi, alteori sunt la pământ, dar fac haz de necaz și râd de zgâlțâitul blăniței ursului de pluș. E amuzant. Sus. Jos. Sus, jos. Susjossusjossusjossusjos. Așa e viața, balansează neîncetat talerele balanței. Există echilibru în balans. Simetrie. Speranța că nu vei fi la nesfârșit afundat cu ghetele în noroi. Trebuie doar să îți iei avânt, să împingi cu călcâiele în probleme și să te avânți; să lași greutatea celuilalt taler să te împingă spre fericire.

* * *

A trecut ceva vreme de când a plecat. Cine? Cum cine? Ursul gras de pluș. Fusesem egoistă. Voisem să stau cât mai mult SUS, îmi plăcea SUS. Iar el, la început, mi-a oferit asta. S-a oferit să stea el mai mult JOS pentru ca eu să pot sta SUS. Eram așa de încântată, era frumos SUS, iar ghetele mele erau curate, nu aveau urmă de noroi. Petele vechi se uscaseră și picaseră. Arătau ca noi. V-am spus că am niște ghete foarte drăguțe? Sunt bleumarin cu șireturi tot bleumarin.

La un moment dat m-a strigat. Ursul de pluș. Mi-a zis că se cam săturase de noroi și că ar vrea o pauză. Că ar vrea sus. Am insistat să mă mai lase doar puțin, să mă mai bucur puțin de SUS. Eram obsedată. Drogată de senzația de bine pe care o aveam în mod constant în ultima perioadă. Așa că, atunci când a încercat să se zbată, să împingă cu călcâiele în pământ ca să se avânte, m-am aplecat în față. Astfel, greutatea mea exercita o forță mai mică pentru pârghie față de greutatea lui (chestiuni de fizică). Văzând că sunt încăpățânată, a renunțat să mai încerce să se împingă. A stat cuminte. Iar eu… eu m-am bucurat din plin de SUS.

Asta până într-o zi în care mi-am simțit brusc stomacul în gât, iar lumea a trecut în viteză pe lângă mine. Cădeam. Mi-a luat doar câteva clipe să îmi dau seama. Dar nici nu am avut timp să îmi pun întrebări cu privire la motiv, că m-am și izbit de pământ, împroșcând cu noroi în jurul meu, pe mine, în mine. Mi-am simțit fiecare parte din corp zvâcnind. Mă durea tot. Mă înțepa, ustura. Mă ardeau palmele de la cât de tare încercasem să strâng mânerul călușelului în cădere. Mă înțepau călcâiele de la șocul izbiturii cu solul. Mă simțeam groaznic, îmi era rău. Am încercat să îmi revin și am privit în SUS, spre talerul celălalt. Era gol. Am privit în jur. Nimeni.

* * *

Ursul dispăruse. Am presupus că încăpățânarea mea îl enervase în așa hal, încât se hotărâse să fugă. Aștept deja de multă vreme. Să se întoarcă. În tot timpul ăsta, ghetele mele au stat bine afundate în noroi, nici nu se mai distinge că erau bleumarin. Am încercat de câteva ori să mă împing cu călcâiele contra solului, dar căzătura împlântase călușelul cu atâta forță în pământ, că nu am reușit nici măcar să îl clintesc. Așa că am rămas aici. Singură. De ce nu am plecat și eu? Fiindcă nu știu unde să plec. Nu am unde. Nu am la cine. Nu știu unde e ursul sau dacă se va mai întoarce vreodată. Eu aștept. În caz că, poate, i se face dor. Sau în cazul în care apare altcineva care să se așeze pe talerul celălalt. Și să refacă echilibrul. Dar e complicat cu echilibrul. Vedeți voi, acum ceva timp a trecut o veveriță pe aici. I s-a făcut milă de mine și a țopăit pe talerul din fața mea. Doar că nu s-a întâmplat nimic. Ghetele mele au rămas afundate în noroi. Nu oricine e potrivit pentru categoria mea de greutate. Nu oricine e potrivit pentru echilibrul meu. Iar cel care e… nu mai e.

~cedeccdececdc~

Devenim adulți. Ne stricăm. Nu suntem altceva decât amplificarea defectelor noatre din compilărie. E ca și cum atunci ne-am fi ascultat gândurile ciudate și urâte și anormale în căști, iar acum e ditai boxa care le emite. Ca și cum ciudățeniile minților noatre ar fi crescut odată cu noi. Ca și cum timpul ne-ar înebuni tot mai mult pe zi ce trece. Ca și cum ne-ar tortura cu ticăitul lui în același mod în care erau torturați oamenii cu picătura chinezească.

De ce merg unii oameni la psiholog? Mai mult. De ce alții merg la psihiatru? De ce nu mergem toți? De ce unii sunt forțați să o facă? De ce unora le e rușine de simplul gând de a merge acolo? De ce

de ce dece cede cdecd cedeccdececdc cdcecdeccecdecdedcdedcdedcdecdecdeedcdedcdedcddecd

DE CE

~ᘀᗌ⌊⊙ᚻ~

Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.

Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.

Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?

~Mi-e frig…că~

E gata. A dispărut stresul. A dispărut presiunea. Responsabilitatea.

Mi-au fugit de sub picioare.

***

Mă plimb liniștită, iar vremea e frumoasă, e primăvară. Sunt împăcată. Îmi știu greșelile. Dar îmi știu și faptele bune. Mă pot retrage fără prea multe regrete, ceea ce mă liniștește. Mă pot bucura de căldura de afară. AM EVADAT.

 

Dar seara… seara simt răcoare. Ceva e ciudat. Nepotrivit. Mi-e frig…că. Simt că ceva mișună prin întuneric, dar nu știu ce. Văd stelele, aud râsetele prietenilor din jurul meu și știu că ar trebui să mă simt în siguranță. Pare că doar eu sunt îngrijorată de acel ceva care pare să dea târcoale. Poate e doar impresia m…

AHHH!

Ceva mi-a atins glezna

~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~e nevoie de… memorii~

Nu am fi nimic fără amintiri; fără bucăți de trecut de care să ne prindem ca să ne putem împinge mai departe spre viitor. Întocmai ca și un înotător care împinge faldurile apei cu podurile palmelor ca să poată înainta.

Așa avem și noi nevoie de memorii, de fiecare Kb de informație pe care creierul nostru decide să îl stocheze pentru viitoare cercetări prin arhivă.

Iar eu acum am nevoie de momentul ăsta la fel de mult pe cât am nevoie de postul ăsta ca să mă asigur că îți vei aminti. Că îți vei aminti că în toată aroganța ta, acum, aici, am fost eu cea care ți-a dat peste nas într-ale inovațiilor tehnologiei pe care o iubești și  o scoți la bere așa des.

 

Cu dedicație,