~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Valiza~

Cumva, valiza mea cu amintiri s-a desfacut, iar obiectele au iesit si au inceput sa se invarta prin aer, au prins aripi si s-au indreptat spre inaltul cerului. Am incercat sa le prind pe toate si sa le pun la loc in valiza, dar ele s-au jucat cu mine, de parca eram cu totii niste copii in curtea gradinitei.
Acum ca ma gandesc, am reusit sa le tin in frau o perioada considerabila de timp. Poate fiindca atunci cand ai un prezent nu iti mai trebuie amintirea trecutului. De obicei, nu ieseau din valiza decat daca nu aveam nimic mai bun in momentul respectiv, asa ca ma hraneam cu jocul lor, cu dansul lor, cu incrucisarea lor; imi placea sa reconstitui puzzle-ul din ele, sa le pun cap la cap si sa vad cum aratau ca un tot unitar. Unele piese lipseau, dar imi imaginam intotdeauna ce ar fi putut sa reprezinte, chiar daca nu mereu corespundea cu realitatea.
Iar acum sunt pe cale sa le pierd, din cauza acestui eveniment neprevazut, din cauza faptului ca, probabil, nu am inchis bine valiza ultima data.
tumblr_mhrj1gWAkv1rdas0eo1_500_largeReusesc sa prind in palme una din componentele uzate. Falfaie din aripioare, o simt in pumn si depun mari eforturi sa nu il strang mai tare si sa i le frang. Cand intr-un final se opreste, decid ca e momentul sa o repun in valiza. Si totusi, curiozitatea ma roade, ma face sa vreau sa vad ce amintire se ascunde in pumnul meu. Dar ar fi prea periculos sa o vad, in fond, e una veche, pe care cu greu am reusit sa o inghesui in valiza si sa o inchid acolo. Nu imi pot permite sa o las libera din nou.
Sunt slaba totusi, iar curiozitatea invinge. Arunc o privire. Una scurta, dar suficient cat sa imi scape si sa zboare spre o inaltime la care sa nu pot ajunge. Si stiu ce amintire e, cu cat zboara mai departe, cu atat parca o vad mai bine.
Ma indrept spre valiza si o deschid larg. Obiecte familiare se ridica in aer si falfaie spre noi orizonturi. Imi iau valiza goala si plec mai departe.

” Cu cat mai departe poti privi inapoi, cu atat mai departe poti vedea inainte.“                      Winston Churchill

~Tren~

556323_499132010132281_643092620_n

Ma ratacesc printre amintiri, franturi de existenta care isi pierd incet gustul si se contopesc in energii insipide.

Sunt in gara privind spre orizont. Am intarziat. In urma cu ceva timp a plecat Trenul, s-a pierdut în zare. Dar eu continui sa privesc, poate-poate se intoarce dupa mine. Dar nu o face. Stau aici de zile intregi si nu o face. Ma asez imbufnata pe o banca, tinandu-mi capul în maini, imaginandu-mi viitorul. E gol.

Alte trenuri suiera anuntandu-si sosirea, ma scot din minti cu zgomotul lor. Ma ridic de pe banca sa privesc iarasi in directia in care a plecat Trenul, dar nu se vede, iar noile locomotive care apar imi limiteaza campul vizual. Incetul cu incetul realizez ca nu are sa se mai intoarca dupa mine, dar parca nu imi vine sa cred; continui sa privesc spre sine imbratinsandu-mi mintal infantilul vis.

Si, la un moment dat, se vede ceva, dar e prea departe si nu imi dau seama daca e Trenul sau nu. Ma concentrez, imi mijesc ochii, cand o voce ma ia prin surprindere:

– Donsoara, ce incercati sa faceti? ma chestioneaza un domn rotunjor în uniforma, cu o palarie turtita pe cap.

Il privesc circumspecta.

– Ma uit sa vad daca vine Trenul, ii raspund.

– Da’ nu are nici un rost sa va uitati in directia aceea! Acele trenuri au plecat deja, nu se mai intorc pentru pasageri intarziati.

Si asa, se spulbera si ultima farama de speranta care mi-a ramas.

– Poate se va face o exceptie…

– Nu se fac niciodata exceptii. Asta e. Ceea ce nu traiesti la timp, nu mai traiesti niciodata, nu-i asa, donsoara?

Dupa o pauza continua:

– In plus, te vad aici de multa vreme. Chiar crezi ca ceva ce a avut atata timp la dispozitie sa se intoarca o va mai face?

Apoi pleca, leganandu-si capul intr-o parte si in alta in semn de negatie, oftand zgomotos.

Imi intorc privirea spre sine. Ii dau dreptate. Intr-un final accept realitatea, aceea ca Trenul nu se mai intoarce. Si atunci? Atunci ce sa fac? Cum pot ajunge Acolo?

Un suierat puternic ma anunta de sosirea unui nou tren in gara. Il privesc, dar nu imi ia mult sa decid. Urc in graba scarile, avand grija la valiza mea cu amintiri. Intotdeauna se desface accidental fermoarul si i se imprastie pe jos continutul. E un haos total si intotdeauna sunt tematoare la ideea ca as putea pierde vreun lucru din valiza.

Dar de data aceasta nu se desface. Imi gasesc un loc la geam chiar in momentul in care trenul o ia din loc.

“Nu astepta. Daca astepti, niciodata nu va fi timpul potrivit.”                    Napoleon Hill

~Basmul e o iluzie. Viata e o realitate~

In ultimele zile am stat si m-am gandit. Am reflectat in liniste la inutilitatea existentei mele, la tot ce a insemnat ea si la tot ce va insemna. Nu sunt decisa asupra lucrurilor pe care mi le doresc de la viitor, dar stiu ce nu doresc de la el. De fapt imi doresc o multime de lucruri sau, cel putin, asta e impresia mea. Dar cand stau sa ma gandesc asupra unei dorinte nu stiu ce as putea cere. Nu spun ca as avea de toate, dar uneori sunt impacata cu ceea ce am fara sa fie nevoie si de altceva. Sunt fericita; am tot ce imi doresc pe moment. Si totusi, fericirea mea se estompeaza si dispare intr-o ceata densa. Poti avea toate lucrurile din lume, daca nu ai cu cine sa le imparti, sunt initile. Asa simt si eu. Imi lipseste. El imi lipseste. Dar nu poti cere o persoana, trebuie sa o dobandesti. Nu poti astepta o eternitate crezand ca ea va veni singura la tine fara sa faci nimic asa cum vezi in basme. Viata nu e un basm, ci o realitate. Basmul e in imaginatia noastra si acolo va fi mereu. Nu va evada. Nu va evada decat dorinta ca el sa fie realitate.

~Zbor de primavara…~

Vi s-a intamplat vreodata sa fiti indragostiti, dar sa nu stiti de cine? Sa simtiti ca plutiti pe un nor de puf, dar sa nu stiti din ce cauza? E o nebunie totala, va spun! O nebunie totala… Ah, dar ce pot sa fac?

Absolut nimic. 

Dar oare vreau sa fac ceva? Nici macar eu nu stiu. Mi-e teama sa cad din nou in dragoste , dar daca asa vrea destinul sa se intample, nu am ce sa fac, nu am cum sa ma opun. Tot ce pot sa fac e sa ma asigur ca de data aceasta voi fi pregatita sa imi deschid aripile la timp si sa zbor…

“Gravitation is not responsable for people falling in love.”          Albert Einstein

~Happy B-day!~

A trecut un an de cand am inceput sa scriu pe acest blog, sa aberez, sa ma prostesc cu cuvintele, sa fiu eu insami, adica asa cum imi pot intotdeauna permite pe acest blog; a trecut un an de cand impart cu voi ideile mele, povestile si paginile de jurnal; a trecut un an de cand ma sustineti si ma incurajati sa scriu in continuare.

av-11.gifS-au intamplat multe in acest an, dar cel mai important lucru, cel care si-a lasat cel mai bine amprenta asupra mea, a fost faptul ca m-am maturizat. Nu ma refer la genul acela ridicol si prostesc prin care unii spun ca sunt maturi findca tot ce fac e sa fie seriosi si sa invete. NU. Eu m-am maturizat in felul meu, asa cum am facut-o intotdeauna: la mine nebunia aceasta de primavara a adus cu ea si un strop de rationament bine ascuns intr-un zambet larg cat China. Nu conteaza ce sau cine cred restul ca esti. Atata timp cat iti permiti sa iti formezi propria opinie asupra ta, pe care sa te bazezi si in care sa crezi, cu timpul, si restul o vor adopta.

Am recitit toate postarile mele de cand am inceput sa scriu pe acest blog si am realizat un lucru: ca pe tot parcusul anului am avut momente mai bune si momente mai proaste, evident, dar cu toate acestea le-am lasat si pe unele si pe altele in urma atunci cand incepea o noua zi, facand loc unei intamplari noi. Iar seara le povesteam :]]

In conluzie nu pot decat sa fiu fericita si mandra de realizarile mele din acest an. Un mare HAPPY B-DAY! pentru blogul care mi-a fost un bun sprijin pana si in momentele cand cadeam in prapastie, in ciuda faptului ca ma credeam deja pe fundul ei.

hapbirthdays.gif

~Abis~

Ma pierd. Ma pierd incet pe mine insami, pe cea care am fost odata. Realizez ca nu pot interveni in aceasta schimbare ce se produce in interiorul meu. Sunt o marioneta in mainile unui papusar nebun, un papusar ce ma tine strans legata in sforile sale. Ma smucesc cu atata forta incat imi provoaca durere numai gandul. Vreau sa evadez, vreau sa recapat ceea ce era al meu, dar mi-e teama ca e pierdut pe veci intr-unul din abisurile frivole ale disperarii. Strig. Nu ma aude nimeni, fiindca nimanui nu ii pasa, fiindca nimeni nu vrea cu adevarat sa auda.

“Fiecare om este singur, nimanui nu-i pasa de nimeni, iar durerile noastre sunt o insula pustie.”          Albert Cohen