Protected: ~sincer~

This content is password protected. To view it please enter your password below:

Advertisements

~echilibru~

Sunt un copil. În mintea mea mereu am fost.

Mă dau în călușei. Cu cine? Cum cu cine? Cu un urs gras de pluș. Mă dau în călușei și uneori admir peisajul din înălțimi, alteori sunt la pământ, dar fac haz de necaz și râd de zgâlțâitul blăniței ursului de pluș. E amuzant. Sus. Jos. Sus, jos. Susjossusjossusjossusjos. Așa e viața, balansează neîncetat talerele balanței. Există echilibru în balans. Simetrie. Speranța că nu vei fi la nesfârșit afundat cu ghetele în noroi. Trebuie doar să îți iei avânt, să împingi cu călcâiele în probleme și să te avânți; să lași greutatea celuilalt taler să te împingă spre fericire.

* * *

A trecut ceva vreme de când a plecat. Cine? Cum cine? Ursul gras de pluș. Fusesem egoistă. Voisem să stau cât mai mult SUS, îmi plăcea SUS. Iar el, la început, mi-a oferit asta. S-a oferit să stea el mai mult JOS pentru ca eu să pot sta SUS. Eram așa de încântată, era frumos SUS, iar ghetele mele erau curate, nu aveau urmă de noroi. Petele vechi se uscaseră și picaseră. Arătau ca noi. V-am spus că am niște ghete foarte drăguțe? Sunt bleumarin cu șireturi tot bleumarin.

La un moment dat m-a strigat. Ursul de pluș. Mi-a zis că se cam săturase de noroi și că ar vrea o pauză. Că ar vrea sus. Am insistat să mă mai lase doar puțin, să mă mai bucur puțin de SUS. Eram obsedată. Drogată de senzația de bine pe care o aveam în mod constant în ultima perioadă. Așa că, atunci când a încercat să se zbată, să împingă cu călcâiele în pământ ca să se avânte, m-am aplecat în față. Astfel, greutatea mea exercita o forță mai mică pentru pârghie față de greutatea lui (chestiuni de fizică). Văzând că sunt încăpățânată, a renunțat să mai încerce să se împingă. A stat cuminte. Iar eu… eu m-am bucurat din plin de SUS.

Asta până într-o zi în care mi-am simțit brusc stomacul în gât, iar lumea a trecut în viteză pe lângă mine. Cădeam. Mi-a luat doar câteva clipe să îmi dau seama. Dar nici nu am avut timp să îmi pun întrebări cu privire la motiv, că m-am și izbit de pământ, împroșcând cu noroi în jurul meu, pe mine, în mine. Mi-am simțit fiecare parte din corp zvâcnind. Mă durea tot. Mă înțepa, ustura. Mă ardeau palmele de la cât de tare încercasem să strâng mânerul călușelului în cădere. Mă înțepau călcâiele de la șocul izbiturii cu solul. Mă simțeam groaznic, îmi era rău. Am încercat să îmi revin și am privit în SUS, spre talerul celălalt. Era gol. Am privit în jur. Nimeni.

* * *

Ursul dispăruse. Am presupus că încăpățânarea mea îl enervase în așa hal, încât se hotărâse să fugă. Aștept deja de multă vreme. Să se întoarcă. În tot timpul ăsta, ghetele mele au stat bine afundate în noroi, nici nu se mai distinge că erau bleumarin. Am încercat de câteva ori să mă împing cu călcâiele contra solului, dar căzătura împlântase călușelul cu atâta forță în pământ, că nu am reușit nici măcar să îl clintesc. Așa că am rămas aici. Singură. De ce nu am plecat și eu? Fiindcă nu știu unde să plec. Nu am unde. Nu am la cine. Nu știu unde e ursul sau dacă se va mai întoarce vreodată. Eu aștept. În caz că, poate, i se face dor. Sau în cazul în care apare altcineva care să se așeze pe talerul celălalt. Și să refacă echilibrul. Dar e complicat cu echilibrul. Vedeți voi, acum ceva timp a trecut o veveriță pe aici. I s-a făcut milă de mine și a țopăit pe talerul din fața mea. Doar că nu s-a întâmplat nimic. Ghetele mele au rămas afundate în noroi. Nu oricine e potrivit pentru categoria mea de greutate. Nu oricine e potrivit pentru echilibrul meu. Iar cel care e… nu mai e.

~cedeccdececdc~

Devenim adulți. Ne stricăm. Nu suntem altceva decât amplificarea defectelor noatre din compilărie. E ca și cum atunci ne-am fi ascultat gândurile ciudate și urâte și anormale în căști, iar acum e ditai boxa care le emite. Ca și cum ciudățeniile minților noatre ar fi crescut odată cu noi. Ca și cum timpul ne-ar înebuni tot mai mult pe zi ce trece. Ca și cum ne-ar tortura cu ticăitul lui în același mod în care erau torturați oamenii cu picătura chinezească.

De ce merg unii oameni la psiholog? Mai mult. De ce alții merg la psihiatru? De ce nu mergem toți? De ce unii sunt forțați să o facă? De ce unora le e rușine de simplul gând de a merge acolo? De ce

de ce dece cede cdecd cedeccdececdc cdcecdeccecdecdedcdedcdedcdecdecdeedcdedcdedcddecd

DE CE

~ᘀᗌ⌊⊙ᚻ~

Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.

Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.

Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?

~Logos~

Dacă ar fi să ai o superputere, ce superputere ai alege?

Mi s-ar părea interesant să pot zbura, să pot vedea lumea de sus , să văd ansamblul. Sau să pot fi invizibilă, să mă strecor în conversațiile oamenilor fără ca ei să știe, să îi urmăresc, să aflu lucruri despre ei. Sau să pot citi gândurile, să le descopăr cele mai intime sinapse. Sau să pot citi viitorul, să știu de ce anume ar trebui să mă feresc sau în ce să mă avânt. Sau să fiu puternică ca să pot să îi bat la rândul meu pe cei care și-au bătut joc. Sau să pot trece prin obiecte ca să nu mă mai izbesc de stâlpi și pereți și dezamăgiri. Sau să pot vedea prin obiecte ca să nu trebuiască să mai caut pe internet …curiozități. Sau să fiu nemuritoare ca să pot vedea evoluția lumii și să spun povești despre trecut. Sau să fiu rapidă ca și lumina ca să nu mai întârzii mereu. Sau să pot vindeca fiindcă nu îmi place să îi văd pe alții suferind. Sau …să pot uita la comandă ceea ce nu mai vreau să țin minte.

 

Dar, dintre toate superputerile posibile, mi-ar plăcea să pot vorbi. Să pot vorbi despre orice, să nu mai am bariere, să pot privi un om în ochi și să îi spun tot ceea ce mă traversează, fiecare emoție, gând, teamă. Mi-ar plăcea să pot să mă dezbrac de frică și să-mi turui existența atunci când simt că am de ce. Sau cui. Aș vrea să pot să plâng și să mă destăinui și să cad cu încredere în brațele cuiva, dar simt că m-ar înghiți un gol infinit, iar asta mă înspăimântă. Simt că dacă ar fi să mai cad o dată nu aș putea să mă mai ridic și m-ar devora haosul. Așa că tac. Îmi țin privirea fixă într-un punct până mi se usucă ochii și mă asigur că lacrimile îmi stau captive, în siguranță. Și tac.

Uneori, când te izbesc atâtea gânduri, nici nu mai știi de unde să le iei. Sau pe care. Așa că e mai liniștitor să le lași să te împroaște până simt ele că e destul și se opresc. E mai ușor să îți îngheți sentimentele și să le pui la păstrare. Și chiar dacă ceilalți îți spun că ești rece, nici ei nu încearcă să te încălzească. Așa că de ce să te îneci în marea de sentimente, când ai putea patina pe ea?

~Mi-e frig…că~

E gata. A dispărut stresul. A dispărut presiunea. Responsabilitatea.

Mi-au fugit de sub picioare.

***

Mă plimb liniștită, iar vremea e frumoasă, e primăvară. Sunt împăcată. Îmi știu greșelile. Dar îmi știu și faptele bune. Mă pot retrage fără prea multe regrete, ceea ce mă liniștește. Mă pot bucura de căldura de afară. AM EVADAT.

 

Dar seara… seara simt răcoare. Ceva e ciudat. Nepotrivit. Mi-e frig…că. Simt că ceva mișună prin întuneric, dar nu știu ce. Văd stelele, aud râsetele prietenilor din jurul meu și știu că ar trebui să mă simt în siguranță. Pare că doar eu sunt îngrijorată de acel ceva care pare să dea târcoale. Poate e doar impresia m…

AHHH!

Ceva mi-a atins glezna

~Mi-e dor.~

Mi-e dor de viață.

Mi-e dor de timpul liber pe care îl aveam odată; mi-e dor de inocența mea de altă dată; mi-e dor de visurile din adolescență pe care chiar credeam că le voi realiza; mi-e dor de poveștile pe care le scriam; mi-e dor de orele petrecute în fața televizorului; mi-e dor de băncile liceului; mi-e dor de hinta din spatele blocului; mi-e dor de idiotul de care eram îndrăgostită; mi-e dor de temele la mate; mi-e dor de colegii imbecili; mi-e dor de crizele existențiale ale adolescenței; mi-e dor de pauzele de la școală; mi-e dor de gândirea mea de copil; mi-e dor de imaginația mea de atunci; mi-e dor de bunica; mi-e dor de petreceri; mi-e dor de adrenalina mea de adolescentă; mi-e dor de… mi-e dor de tot. Mi-e dor până și de a avea timp să plâng în voie. Când s-au schimbat toate astea? Când a năvălit viața peste mine? Mă sufocă…

Mi-e dor de mine.