~e nevoie de… memorii~

Nu am fi nimic fără amintiri; fără bucăți de trecut de care să ne prindem ca să ne putem împinge mai departe spre viitor. Întocmai ca și un înotător care împinge faldurile apei cu podurile palmelor ca să poată înainta.

Așa avem și noi nevoie de memorii, de fiecare Kb de informație pe care creierul nostru decide să îl stocheze pentru viitoare cercetări prin arhivă.

Iar eu acum am nevoie de momentul ăsta la fel de mult pe cât am nevoie de postul ăsta ca să mă asigur că îți vei aminti. Că îți vei aminti că în toată aroganța ta, acum, aici, am fost eu cea care ți-a dat peste nas într-ale inovațiilor tehnologiei pe care o iubești și  o scoți la bere așa des.

 

Cu dedicație,

~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Aniversare fericită.~

09.06.2014

image

E gata. E gata fericirea, îmblânzitorii au dat drumul haosului. Scuip, bat din picior și mă învârt de trei ori în jurul propriului meu ego gigantic. Dar tot aici mă aflu. Lumea din jurul meu pendulează exact la fel în jurul disperării mele. Mă învârt în cercuri concentrice. Sap după amintiri. Râd de propria-mi idioţenie. Plâng.