~cedeccdececdc~

Devenim adulți. Ne stricăm. Nu suntem altceva decât amplificarea defectelor noatre din compilărie. E ca și cum atunci ne-am fi ascultat gândurile ciudate și urâte și anormale în căști, iar acum e ditai boxa care le emite. Ca și cum ciudățeniile minților noatre ar fi crescut odată cu noi. Ca și cum timpul ne-ar înebuni tot mai mult pe zi ce trece. Ca și cum ne-ar tortura cu ticăitul lui în același mod în care erau torturați oamenii cu picătura chinezească.

De ce merg unii oameni la psiholog? Mai mult. De ce alții merg la psihiatru? De ce nu mergem toți? De ce unii sunt forțați să o facă? De ce unora le e rușine de simplul gând de a merge acolo? De ce

de ce dece cede cdecd cedeccdececdc cdcecdeccecdecdedcdedcdedcdecdecdeedcdedcdedcddecd

DE CE

Advertisements

~schiță~

Am încercat să pictez. Am încercat să fac să fie bine. Aparent nu mi-a ieșit.

Am început prin a crea o schiță. Inițial era puțin diformă, am șters, am refăcut, am avut răbdare. Am retușat-o, ajustat-o, modificat-o de atâtea ori că se și văd urmele de la guma de șters. Am încercat să nu apăs prea tare bucata de hârtie cu creionul de teamă să nu rămână vreo urmă următoarea dată când aș fi fost nevoită să șterg, dar au fost momente în care, de nervi, înjunghiam pur și simplu hârtia cu reproșuri. Duceam bucata aceea de hârtie cu mine peste tot. Și poate asta era și problema… Investeam atâta timp în ceva ce credeam că are să devină o operă de artă. Investeam doar în ea. Acum privesc bucata de hârtie și mă ia cu dezamăgire. E un dezastru, o mâzgăleală notorie, plină de urme de ștersături care-ncotro, peste tot. E inestetică.

Mi-e rușine cu ea și nu îmi dau seama dacă e vina mea sau nu. Nu îmi dau seama dacă e vina mea că am adus-o în starea asta sau dacă, de fapt, nu e inestetică, ci e doar opinia mea alterată. M-am lăudat atâtora cu faptul că pictez că, acum, când sunt întrebată de pictura mea, zâmbesc strâmb și le spun că încă e în lucru. Dar nu știu cât timp mai pot să le spun că e în lucru. Nu știu cât timp mai pot să cred asta.

Mi-am cumpărat acrilice fiind nerăbdătoare să umplu contururile shiței cu vopsea. Nu am ce contururi să umplu. Aș putea începe să lucrez la o altă pictură, dar nu am idei. Și, în plus, aș simți că mi-am pierdut vremea investind atât de mult timp în ceva ce are să ajungă la gunoi. Nu sunt bună la luat decizii, dar pe asta cred că o lungesc de prea mult timp.

So what do?

Maybe it’s not about trying to fix something broken. Maybe it’s about starting over and creating something better. (o postare ce mi-a atras astăzi atenția în mijlocul unui scroll infinit – Facebook’s news feed)

~e nevoie de… memorii~

Nu am fi nimic fără amintiri; fără bucăți de trecut de care să ne prindem ca să ne putem împinge mai departe spre viitor. Întocmai ca și un înotător care împinge faldurile apei cu podurile palmelor ca să poată înainta.

Așa avem și noi nevoie de memorii, de fiecare Kb de informație pe care creierul nostru decide să îl stocheze pentru viitoare cercetări prin arhivă.

Iar eu acum am nevoie de momentul ăsta la fel de mult pe cât am nevoie de postul ăsta ca să mă asigur că îți vei aminti. Că îți vei aminti că în toată aroganța ta, acum, aici, am fost eu cea care ți-a dat peste nas într-ale inovațiilor tehnologiei pe care o iubești și  o scoți la bere așa des.

 

Cu dedicație,

~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Aniversare fericită.~

09.06.2014

image

E gata. E gata fericirea, îmblânzitorii au dat drumul haosului. Scuip, bat din picior și mă învârt de trei ori în jurul propriului meu ego gigantic. Dar tot aici mă aflu. Lumea din jurul meu pendulează exact la fel în jurul disperării mele. Mă învârt în cercuri concentrice. Sap după amintiri. Râd de propria-mi idioţenie. Plâng.