~Semne.~

Mi-au rămas cicatrici.

Mi-am rașchetat stresul. Mi-am rașchetat depresia. Mi-am rașchetat gelozia. Și toate astea s-au adunat. Rămășițele lor s-au adunat sub unghiile mele pe care le rod constant. Le rod dimineața fiindcă știu că începe o nouă zi care ar putea să mă doboare psihic; le rod înainte de prânz în încercarea iluzorie de a umple timpul și de a face ziua să treacă mai repede; le rod la prânz, căci îmi potolește sentimentul de foame, pe care, mai nou, nu mai am energie să îl astâmpăr; le rod după-masa, ori din lipsă de ocupație, ori din cauza presiunii pe care timpul o exercită asupra mea; le rod seara fiindcă mă cuprinde melancolia; iar noaptea, noaptea ajung la carne, îmi înfig adânc dinții și trag, ignor durerea, sfâșii unghiile și le despic în toate substraturile care le compun – apoi, înfometată de a roade mai mult, încep cu pielițele care înconjoară unghiile. Și rod…

 

back-black-and-white-fingernails-fingers-scars-350742Astea nu sunt singurele semne ale instabilității mele psihice. Mă folosesc de unghiile proaspăt ciopârțite, de asperitățile lor nepilite, în zig-zag, ca lama unui cuțit. Le folosesc ca să ascund semne, creând altele deasupra lor. Iar apoi altele. Și altele. Pielea mea se satură la un moment dat și, în semn de abandon al luptei cu unghiile mele, ridică steaguri rozalii – cicatrici.

~Ce crezi că…?~

Mă simt ciudat…

Poate că pentru unele lucruri chiar trebuie să ai o anumită vârstă ca să le poţi înţelege. Și, totuși, ele par ciudate, nefirești.
De ce ar face asta? De fapt, făcea asta? Sper că nu. Sper că era doar mintea mea mult prea jucăușă.

image

Dar l-am auzit. Prin telefon mereu vorbea cu calm, îi auzeai parcă neuronii creând sinapse. De data aceasta șuiera. Nu, nu era nervos, ci șuiera la propriu. Făcea șșșșșșșșșșșș. Apoi vorbea rapid, nici nu aveam timp să procesez, să înţeleg despre care memorie volatilă F: vorbea. Mi-a închis destul de repede. Am găsit ceea ce căutam și l-am sunat un minut mai târziu. Pe fundal se auzeau sunete ciudate, ca niște strigăte de copil mic care aleargă prin casă, iar el vorbea cu mine repede și gâfâit. Gâfâit. De ce? am vrut să întreb, dar un posibil răspuns mincinos mi-a înmuiat gândul în acid clorhidric.
Acum scriu asta încercând să mă conving pe mine însămi că nu a plecat la sute de km distanţă doar ca să…
Doar ca să ce? Ce crezi că făcea? Chiar crezi că tatăl tău…
Nu știu.

~Univers paralel~

Sunt pe lângă. Sunt într-un univers complet paralel. Am luat odată o rachetă și am venit în acest univers crezând că am să mă potrivesc; crezând că, în ciuda faptului că acest univers e un puzzle complet, iar eu sunt o piesă care oricum nu s-ar fi potrivit niciunde, aș putea să îmi găsesc și eu un loc. M-am înșelat. Dar cel puţin am încercat, nu-i așa? Ce am de pierdut dacă încerc?

image

Am vrut să încerc din nou, poate-poate era măcar de data asta o șansă și pentru mine. Dar pe când să merg în gară să mă îmbarc în rachetă, văd un fum gros, înecăcios pătrunzând printre particulele de oxid de sulf gazos pe care îl respirăm și, în cele din urmă zăresc racheta părăsind lumea noastră, contorsionându-se în coarde electrice ce se înalţă pană la nori și se pierd în spatele lor. Și era ultima. Era ultima rachetă pe care aș fi putut să o prind în viaţa aceasta, în forma aceasta de vietate inferioară aparţinând Axoniei.
Sting procesorul auditiv. Îmi opresc programarea prestabilită a emoţiilor. Scot din priză alimentarea și mă las cu capul în jos într-o cutie de polistiren. Îmi pâlpâie beculeţul de avarie, dar nu îmi mai pasă. Activez hibernarea și, totodată, spălarea ocazională a pupilelor cu soluţie salină. Beculeţul nu mai pâlpâie.

~Aniversare fericită.~

09.06.2014

image

E gata. E gata fericirea, îmblânzitorii au dat drumul haosului. Scuip, bat din picior și mă învârt de trei ori în jurul propriului meu ego gigantic. Dar tot aici mă aflu. Lumea din jurul meu pendulează exact la fel în jurul disperării mele. Mă învârt în cercuri concentrice. Sap după amintiri. Râd de propria-mi idioţenie. Plâng.

~Agonie~

tumblr_mmw502fVPz1ryyvcao1_500Pic, pic, pic…

Îmi vine să plâng văzând ploaia. Îmi vine să iau zidurile și sâ le storc până ce nu mai rămâne decât o pastă mocirloasă din ele.

Pic, pic, pic…

Privesc in sus la bec; nu mai e decât un acvariu plin cu apă limpede, proaspătă ce se reînoiește într-un flux constant.

Pic, pic, pic…

Se preling lacrimi pe zid și-atât de tare mă umple de milă această imagine încât aș vrea să-i întind o batistă și să îl rog să se oprească din plâns. Aș vrea sâ îi urlu în faţă să se oprească. Dar nu pot. Nu fiindcă m-ar amuţi vre-un soi de teamă, ci pentru că nu el plânge, ci eu.

Pic, pic, pic…

E atât de absurd că o simplă foaie de hârtie ne-ar putea scoate din acest coșmar. O caută ei, disperaţi, îi văd mișcându-se prin casă ca personajele unui film de acţiune care este derulat mai repede. Și o găsesc. Dar aparent, personajul care o scrisese nu și-a mai ostenit pixul pentru o încă bifă salvatoare, iar noi suntem prinși într-un vârtej al gurii de canalizare și trași înăuntru.

Pic, pic, pic…

Aud tot mai tare cadenţa neîntrerupta a picăturilor. Îmi zgârie timpanele sunetul acesta notoriu și, totuși, nu pot să fac nimic ca să îl opresc. Privesc în sus, spre norii de ciment și văd la un balcon un compatriot de suferinţă: un covor – plânge și el.

Pic, pic, pic…

~Dezgust~

[Post datând din 24 Oct 2013]

A fost din milă?

tumblr_n2bqgiDigd1r6j154o1_500Desfund canalele memoriei. Sunt astupate de tot soiul de rahaturi emoţionale care s-au acumulat în timp.  Mi-am luat cu mine o pompă de cea mai bună calitate, cam scumpă, ce-i drept, dar e okay. Mă apuc de treabă, încercând să ignor din răsputeri mirosul asfixiant de rânced, de putregai al vârstei a treia.

Găsesc tot felul de mărunţişuri de care chiar uitasem. Găsesc amintiri naşpa şi amintiri şi mai naşpa. E ciudat să le revăd după atâta timp, mai ales că acum nu îmi mai ating corzile emoţiei, aşa că pot să mă holbez la ele cât poftesc, ignorând bineinţeles mirosul care îţi mută nările din loc.

Ce e cel mai aiurea e să îţi găseşti puţinele amintiri superbe pe care le aveai şi să le vezi murdare, pătate de rahat şi noroi şi, poate, … lacrimi? Aş vrea să dispară toate; aş vrea să dispară tot. Aş vrea să dispar eu.