~2014…deja?~

tumblr_mpohf9ksf21rt7onuo1_500Nu am mai trecut pe aici de ceva vreme, poate cam mult…

Eu cand scriu evadez. Tocmai de aceea m-am oprit din scris. Ca sa imi impun un alt mod de evadare. Si a functionat, pentru o vreme. Am reusit sa pictez amintiri, chestii incredibile sau mai putin incredibile care sa imi alimenteze in momente ca asta nostalgia.

Fiind primul post din noul an, poate ar trebui sa ma conformez si sa imi fac si eu o listuta dintr-aia cliseica de dorinte. Nu de alta, dar am auzit ca se cam implinesc. (Evident, depinde si ce iti doresti)

Asaaa, dintr-ale deci-ului:

– tre’ sa ma pun mai bine cu limbile straine;

– ar fi simpatic daca as incepe sa inteleg ceva mai multe la matematica, mai ii putin pana la bac;

– suna stupid, dar vreau sa incerc sa fortific prieteniile existente, sa le reinvi pe cele vechi si sa creez unele noi;

– imi propun sa fac mai multa miscare, “sa mai fug o tara p-afara”;

– si ultima, dar nu cea din urma, imi impun sa nu ma mai scufund [atat de tare, macar] in groapa aia plina cu prostie, numita dragoste – creeaza al naibii de multe probleme si te mai si face sa arati penibil.

Cam atat…cred. Nu sunt lucruri imposibil de realizat. Dar nici prea usor.

~I’m back~

529612_365128883592231_575828270_nBate vantul pe aici. Stiu ca nu am mai scris nimic de ceva vreme. Poate din lipsa de chef. Poate din lipsa de inspiratie. Poate. M-a tot intrebat lumea daca am de gand sa parasesc blogul, sa il las in paragina dupa ce am reusit sa strang atat de multi cititori fideli. Si m-am gandit o vreme, dar am ajuns la concluzia ca nu pot parasi singurul loc care e si a fost intotdeauna doar al meu. In fond, datorita lui am trecut peste multe situatii dificile, datorita lui am cunoscut oameni noi, diferiti, interesanti, datorita lui am reusit sa scap de nervii din clasa a VIII – a, pe cand se apropia grandiosul examen.

Asa ca am ajuns la concluzia ca nu pot sa il parasesc. Si iata-ma scriind din nou [nu ca m-as fi oprit vreodata, dar ma refer scriind din nou pe ACEST blog].

Asa ca m-am intors. Si sper ca au mai ramas cititori doritori de posturi noi din partea mea. Iar daca nu, nu conteaza. Nu am scris niciodata pentru public. Am scris pentru mine.

“Mai bine sa scrii pentru tine si sa nu ai public, decat sa scrii pentru public si sa nu ai sine.”             Cyril Vernon Connolly

~Intalnire cu trecutul~

Ma plimabm pe strazile aglomerate ale orasului in timp ce soarele era sus pe cer si imprastia o caldura de nedescris. Ma intrebam de nenumarate ori de ce ies oamenii din case la acele ore in care pur si simplu de sufoci de cald. Cand mi-am dat seama ca faceam parte din acei oameni am inceput sa nu ma mai intreb tampenii la care nu cred ca putea da cineva alt raspuns in afara de “oameni plictisiti sa stea in casa, nebuni sau disperati sa nu mai fie confundati cu o bucata de branza”. Eu ma incadram in prima categorie. De obicei ieseam afara doar dupamasa, dar se pare ca ma plictisisem de acelasi orar; asta era singura explicatie pentru comportarea mea ciudata.

Dupa ce m-am plimbat o ora mi-am dat seama ca ma simteam mai bine, mai in largul meu si ca scapasem de monotonie. M-am hotarat sa ma intorc acasa. Mi-am indreptat pasii in acea directie cand, brusc, de dupa colt s-a ivit un tip cunoscut; foarte cunoscut. Am evitat ciocnirea la timp, fiindca se parea ca amandoi eram cu capul in nori.

– Ceau, am spus, desi fusese un salut cam mormait.

Si-a ridicat privirea, fiindca pana atunci era atintita spre pamant.

– Ceau, a venit raspunsul la fel de mormait.

Dupa o privire scurta fiecare a plecat mai departe. Mai putin de o fractiune de secunda dupa am simtit instincul de a ma intoarce. Dar el era deja trecut dupa colt si ar fi fost ciudat sa merg dupa el. Am oftat usor, mai mult in imaginatie decat in realitate si am pornit mai departe. Mi-as fi dorit sa il intreb ce mai face, sa deschid o discutie, dar in acel moment nu imi venise ideea. Nici macar nu cred ca imi trecea vreun gand prin cap. Dar dupa ce privirile ni s-au despartit un adevarat suvoi de ganduri s-au repezit sa imi inunde mintea. O discutie era lucrul de care aveam cea mai mare nevoie in acel moment. Dar destinul pur si simplu nu vruse sa imi faca pe plac. Asa ca m-am multumit cu plimbarea mea in mijlocul unei zile toride de vara.

Puteti considera ce am scris mai sus un one-shot, dar tot ce s-a intamplat afost real. Fiecare amanunt a fost realitate. Sunt curioasa ce parere aveti. Si ce ar fi trebuit sa fac, asta in cazul in care ar fi trebuit sa procedez altfel… :)