~Nasturi~

buttons-colorful-cute-Favim.com-176602“Je suis allé au marché aux boutons
Et j’ai acheté des boutons
Pour toi
Mon amour”

(O strofă uşor modificată din poezia Pour toi, mon amour de Jacques Prévert)

Am fost să cumpăr nasturi. Am avut la dispoziţie două cutii mari din care să pot alege. Două cutii pline cu diverse mărimi, forme, texturi şi culori de nasturi, care mai de care mai caraghioşi, mai mari. Am stat mai bine de jumătate de oră cu privirea aţintită în cele două cutii, scormonind nerăbdătoare. Ridicam fiecare nasture mai special şi îl examinam cu atenţie, îi studiam strălucirea, denivelările, găurile. Şi, fără să vreau, am ajuns să mă gândesc altfel la nasturi.

Am privit altfel grămada aia înghesuită de bucăţi diverse de plastic şi cutia care le ţinea împreună. Vedeam în ei o societate. Societatea modernă în care toţi vor să fie unici, interesanţi, spectaculoşi prin cine ştie ce mijloace dubioase; societatea noastră în care există două tipuri de nasturi: cei de tip butoni cum sunt ăia de la blugi şi nasturii clasici, cu găuri.

a6dd076ad6463c8bda528d54c7ca68c4Şi mai erau un tip de nasturi în cutia aia. Nişte bucăţi plate de plastic care, din câte mi-am dat seama sunt genul de nasturi care se lipesc pe material, deşi nu am fost capabilă să îmi dau seama care e rostul lor. Încă mă întreb. În orice caz, nişte nasturi care au fost destinaţi să fie clasici şi totuşi nu au găuri par inutili. Aşa pare să îi vadă societatea. Ea nu acceptă decât normalul care constă în cele două tipuri de nasturi: butonii şi nasturii. Atât.

Mi-e milă de bieţii nasturi care, după câte se pare, sunt preţuiţi doar pentru găuri şi, în general, sunt aleşi după formă, după frumuseţe, rareori după calitate. Au apus vremurile în care calitatea era pe primul loc şi, uneori, singurul criteriu de alegere. Mi-e milă şi de nasturii cu o singură gaură, nasturi cărora iar nu li se vede rostul. Lumea se orientează după cei cu două sau chiar cu patru găuri, în fond, cu cât mai multe, cu atât mai bine, nu-i aşa domnilor butoni?

Advertisements

~Durere de cap~

image

Astazi a fost o zi productiva, as putea spune. In fond, m-am ales cu o multime de chestii: am un cucui de toata frumusetea, doua zgarieturi, o umflatura la mana si o vanataie al naibii de dureroasa la buca dreapta, plus faima si admiratia colegilor care inca se intreaba ce incercam sa fac. Incep sa reflectez la posibilele dati cand am enervat-o pe doamna karma…
Poate va intrebati cum s-a intamplat minunatia. Ei bine, partial a fost vina mea. Am intrat din plin intr-un geam, care stationa regulamentar, cu o viteza putin peste limita legala. Si acum banuiesc ca va intrebati de ce. Ei bine, eram fugarita de un individ periculos, costumat in dungi galbene si negre ce poseda o arma letala in posterior. Tind totusi sa cred ca geamul i-a fost complice. [pentru cei care cred ca vorbesc despre un hot scapat din inchisoarea portugheza (nu dau nume, F), este vorba despre o albina :| stiti… creaturile acelea mici si diabolice]
Acestea fiind spuse, ma duc sa ma culc. Mi-au ajuns peripetiile pe ziua de azi.

~Vopsea (2)~

67569_367153806723072_1871985435_nVopseaua s-a desprins relativ usor. In fond, nu a fost una de calitate superioara.

Ma plimb din nou prin parcul al caror copaci fusesera pictati in albastru acum ceva vreme. N-am mai fost de atunci sa ii vad. In schimb, din cand in cand, aud lume povestind cum ca: “Odata erau albastri, pe bune! Si sa vezi ce s-a intamplat…”. Nu plec urechea la barfe, dar se intampla ca barfele sa se aplece la urechea mea uneori.

Si cum spuneam, iarasi ma plimb prin parc. Ma indrept spre un peisaj sumbru, uitat de lume, uitat de mine. Frunzele vestejite arata mult mai rau decat imi inchipuisem. Si, cu toate ca au avut timp sa se vindece, sa redevina verzi in perioada in care nu i-am mai vizitat, acum arata mult mai rau decat aratau atunci cand ii vazusem ultima data.

Acum, cand privesc in urma, realizez ca le statea chiar bine in culoarea albastra. De fapt, toata lumea considera asta. Numai ca nu cred ca si lor le placea. Cred ca, de fapt, culoarea ii sufoca, nu se simteau in largul lor ingraditi in acel strat chimic. Dar ceva imi spune ca si ei isi doreau culoarea albastra inainte de a o avea. Si poate ca cel care le implinise dorinta gresise; dar fara acea intamplare copacii nu ar fi stiut niciodata cum e sa fie albastri si ar fi continuat sa viseze la ceva ce nu avea sa le aduca niciodata cu adevarat fericirea. Asa ca uneori e bine ca acel cineva, pe care unii il numesc destin, sa mai faca si greseli. Sunt multe de invatat.

M-am gandit o vreme ca un nou strat de vopsea le-ar face bine. Dar cred ca m-am inselat, caci tot ce ar imbunatati ar fi exteriorul si nu asta e cel mai important. Totusi, verzi nu cred sa mai redevina vreodata. Cel putin nu atata timp cat exista aceasta raceala care se lasa peste ei. Dar poate primavara care pare sa prinda curaj ii va ajuta. Poate ca, intr-un final, acea prietenie dintre copaci si culoarea verde va reveni. Poate. Timpul va decide.

~Vopsea~

cool-paint-paints-pretty-water-Favim.com-423110Cineva mi-a spus ca pomii sunt albastri. Nu l-am crezut. Dar mi-a tot repetat si am inceput sa ma gandesc ca poate pomii chiar sunt albastri. Asa ca a trebuit sa verific. Si am verificat. Erau albastri. Chiar erau albastri. Cel putin asa i-am vazut in acea seara, pe bezna aceea. Poate mi s-a parut, dar asa i-am vazut. Am zambit. Erau frumosi. In zilele urmatoare toata lumea a stiut ca pomii sunt albastri. Toata lumea i-a considerat frumosi, toti vorbeau despre ei.

Dar intr-o zi a plouat. Nu mai plouase de mult.  Dupa ce ploaia s-a sfarsit m-am dus in parc sa vad copacii. Dar tot albastrul se prelinse in baltoace de vopsea la baza lor, inecandu-le radacinile. Cineva se jucase cu culorile.  In acel moment mi-am dat seama ca poate pomii aceia nu aveau nevoie de culoarea albastra ca sa arate bine, le statea foarte bine verzi. Le statea poate chiar mai bine verzi. Numai ca privind mai indeaproape frunzele am realizat ca multe erau vestejite. Probabil din cauza vopselei. Probabil nu vor mai fi niciodata verzi.

Dar imi doresc sa fie din nou verzi. Stiu ca vopseaua a stricat totul, dar nu se poate oare repara? E prea tarziu? Iar daca e prea tarziu pentru verde, un nou strat de albastru nu ar arata mai bine?

~Sa o pastrez?~

563938_447393631975717_2125648447_n_largeStau si ma intreb. Am in vizor un intreg, dar nu pot avea decat jumatate si decat asa ma gandesc ca poate mai bine nu am deloc. Ma insel? Stiu, probabil va ganditi ca “evident ca jumatate e mai bine decat nimic!”, dar chiar asa sa fie? Adica nu acceptati primul raspuns care va vine in minte. Daca am pune problema altfel? Sa spunem ca am citit pana acum jumatate dintr-o carte care mi se pare superba, numai ca dupa n-o mai am. [Chiar nu conteaza ce s-a intamplat cu ea… A luat foc, a mancat-o cainele… irelevant. Ideea e ca nu mai exista.] Si atunci, decat sa fiu trista ca nu voi afla niciodata sfarsitul cartii aceleia superbe nu era mai bine daca nu as fi citit-o deloc?

Sa spunem ca am oportunitatea deciziei. Sa spunem ca stiu dinainte ca imediat ce voi ajunge la jumatatea cartii ea va disparea. Atunci ce ar trebui sa fac? Sa o citesc doar pana la jumatate fiindca e superba sau sa o las balta, sa caut una care poate va fi chiar mai buna si totusi fara siguranta ca asa ceva chiar exista[sau ca va fi gasita de mine].

Sau sa punem problema altfel. Sa spunem ca am jumatate de carte pe care deja am citit-o si mi se pare superba, dar totusi destul de nefolositoare de vreme ce e doar pe jumatate… Si totusi, din cand in cand simt nevoia sa o recitesc, dar asta ma intristeaza de fiecare data fiindca stiu ca nu o voi avea niciodata pe toata. Sa o pastrez?

~Cred in a doua sansa… a doua sansa sa o dai in bara.~

tumblr_mfcddi4nZV1rxiieko1_500_largeCred in a doua sansa… a doua sansa sa o dai in bara.

Viata e ca un maraton; viata e ca o cursa “100 metrii garduri”. Numai ca nu stim din timp cat de mult vom alerga, iar obstacolele din calea noastra nu sunt doar garduri; uneori sunt gropi.

Stiti povestea aia cu tipul care se plictisea si s-a decis sa sape o groapa, sa o numeasca DRAGOSTE si sa urmareasca cum oamenii cad in DRAGOSTE? [in engleza suna mai bine… people falling in LOVE]

Ei bine, nu m-am uitat pe unde merg si am cazut si eu in groapa. Cred ca tipul care a sapat-o se prapadeste de ras, de acolo de unde urmareste el spectacolul. Si mie mi-e tare teama sa nu-mi fi rupt ceva… gen inima. Dar cred ca am sa supravietuiesc.

~DA sau NU?~

Acum cateva zile stateam plictisita si ma uitam pe fereastra cand am primit o veste bomba. Initial credeam ca destinul incerca sa-si bata joc de mine, dar apoi m-am tot hotarat si razgandit si hotarat si razgandit… si am ajuns la o concluzie. Dar intai sa va spun despre ce e vorba: despre un baiat desigur =)) Ei bine povestea e foarte luuunga si foarte complicata ca sa incapa aici intr-un singur post…

Ei bine, revenind la oile noastre cum zic batranii [Doamne, ce ma distreaza expresia =))] m-am hotarat sa-l sun. Am pus mana pe telefon vrand sa apas tasta Apelare, dar degetul nu voia nicicum sa se miste. Ma tot intrebam daca e bine: bine sa trag de situatie, bine sa calc pe amintiri, bine sa redeschid acel capitol din viata mea. In acel moment mi-au venit in minte trei intrebari, bizare dupa parerea mea, dar totusi… folositoare in situatia mea:

Am curajul s-o fac? [ma refer la sunat desigur :)]

NU , mi-am raspuns.

Vreau s-o fac?

DA.

Am s-o fac?

Ei bine, la aceasta intrebare nu am sa va spun ce am raspuns, dar raspunsul pe care l-am dat a fost cel bun. Uneori nu te poti lua dupa ce fac si ce nu altii, ci trebuie sa iti dai seama ce trebuie tu sa faci. Mai ales cand e vorba de dragoste. Iar eu sunt mandra ca mi-am dat intr-un final seama de asta =))