~Fulg de nea…~

tumblr_mf4lcit6Z91rzqwpyo1_500_largeSometimes you win, other times you lose. In the end, all that matters is that you learn something from what happened.

Acest gand imi tot rascoleste mintea de o saptamana incoace. Nu stiu de ce, dar imi bantuie fiecare clipa. M-am gandit ca scriindu-l se va linisti. Sincer, sper ca asa va fi.

Pagina de jurnal

Privesc pe fereastra la fulgii mari de zapada care cad. As vrea sa fiu afara si sa-i ating; as vrea sa fiu afara si sa ma uit in sus.

                  Scrisoare imaginara catre un zapacit

As vrea sa fiu un fulg de zapada; as vrea sa cad din inaltul cerului, iar de acolo sa admir tot ce ma inconjoara; as vrea sa iti cad in ochi si sa iti creez lacrimi mincinoase. As vrea sa am o viata scurta, dar plina de amintiri frumoase. As vrea sa ma topesc de fericire nu sa inghet atarnat de vreun turture si sa raman acolo trist si singur pe vecie. As vrea sa exist doar atat cat sa vad lumea fericita, nimic mai mult.

Advertisements

~Lumea asta se dezvolta…Apar idioti noi~

Si cum mai ieri eram mega-fericita, acum iarasi cad in depresie. De ce? Doar din vina mea. Fiindca eu sunt singura care poate decide daca viitorul imi va aduce ceva bun sau nu. Iar eu am dat cu piciorul sansei de a avea un viitor frumos.

Pagina de jurnal

Totul a inceput cand am mers cu prietenii afara. La inceput nu l-am vazut, dar prietenul sau statea pe banca alaturi de inca doi si o fata. Pe cel din mijloc nu reuseam sa-l vad de respectiva fata, dar nu-mi pasa. Vorbeam cu restul. Primisem o invitatie la cinema pe care am fost nevoita sa o refuz datorita programului meu incarcat, desi era un film pe care chiar doream sa il vad.

Si cum stateam la taclale numai ce aud ca mi se striga numele. Ma intorc si il vad pe EL stand pe banca. El era cel pe care nu il vazusem din cauza fetei si asta pentru ca avea picioarele cracite, iar fata statea chiar intre ele, in fata lui.

– Salut! imi facu el cu mana.

I-am raspuns salutului, moment in care cred ca aveam o expresie ciudata intiparita pe fata fiindca el s-a foit si a rugat-o pe tipa respectiva sa stea pe banca langa el nu intre picioarele lui. Mi-am retras privirea si am continuat discutia cu restul. Cateva minute mai tarziu fata isi recapatase locul intre cracii lui. Am plecat.

10 minute mai tarziu am revenit, dar el, ceilalti doi si fata plecasera. Am oftat si am stat cu restul gastii.

Seara. Intuneric, racoare. Eu si cu inca o fata colindam aleile si povesteam. La un moment dat vedem cateva persoane pe o banca indepartata.

– Cine e acolo? am intrebat-o pe fata care era cu mine, fiindca eu nu reuseam sa vad clar la acea departare si cu atat intuneric in jur.

– Tipul ala care tot joaca carti cu noi.

Ma gandesc, gandesc, gandesc, dar nu-mi dau seama cine. Toti joaca carti cu noi. Cel putin cu mine.

– Care din ei? intreb.

– Ala care joaca bine.

– Ala cu casti misto? intreb.

– Da.

EL.

– Daca vrei du-te la ei, dar eu nu ma inteleg prea bine cu ei.

– Nu, lasa. N-am chef acum.

Nici dupa ce ea pleca nu m-am dus. Si asta pentru ca rasul tipei rasuna pana la mine. Deoarece nu voiam. Deoarece nu aveam un motiv concret. Deoarece ma temeam. De faptul ca el ar putea avea o relatie cu ea.

Iar de atunci nu l-am mai vazut. Si nu exista moment in care sa nu regret ca nu m-am dus. Dar poate, totusi, am facut alegerea corecta. Si asta pentru ca poate el e doar un idiot in plus pe planeta asta. Lumea se dezvolta… apar idioti noi.

~Din nou el. Sau nu?~

Pagina inlacrimata de jurnal

Mi-am dat seama ca mi-am pierdut mintile pentru acel tip de abia astazi cand ma uitam pe fereastra si am vazut pe cineva care parea sa fie el. Dar ce cauta aici?! Ce cauta atat de aproape de mine, intr-un loc in care nu mai fusese de foarte mult timp?

In acel moment nu numai ca am lasat tot ce faceam balta, dar mi-am si schimbat hainele cu o viteza uluitoare si am mers afara. Mi-am facut curaj si am inaintat spre acel loc remarcandu-i tenisii pe care ii cunosteam foarte bine, remarcandu-i pantalonii negrii pe care ii purtase de atatea ori, remarcandu-i tricoul mult cunoscut. Am inaintat. Dar cand s-a intors spre mine am ramas perplexa. Emotiile m-au invadat si mai ca nu am inceput sa plang. Am facut stanga-mprejur si am tulit-o. Nu era el. Acum ca ma gandesc la asta nici nu avea cum sa fie el, dar seamna ataaaat de mult…

Iar acum stau si scriu in jurnal. Scriu despre el, despre singurul lucru care imi traverseaza mintea.

~Trei sub o umbrela~

Imi caut inspiratia. Dar nu stiu pe unde se ascunde. Sub pat nu e.

Pagina stoarsa de jurnal

Azi a plouat. Cel putin in orasul meu, in care cu siguranta nu ploua “de trei ori pe saptamana”, dar in care atunci cand ploua ramai surprins. De ce? Pentru ca stirile din ziua precedenta ziceau ca va fi soare. 

Ei bine, a fost. Doar ca eu nu l-am prea putut vedea de norii aceia mari si cenusii si de picaturile abundente de apa care imi ajungeau in ochi. Am iesit cu chiu, cu vai pe usa scolii odata cu gigantica multime care forma restul scolii si care se ingramadeau ca sardinele intr-o conserva. Si cum am simtit aerul rece si picaturile de apa am stiut ca parul meu [pe care fix astazi mi-l intinsesem cu placa… prost moment, stiu] nu va mai apuca sa vada sfarsitul zilei cu aceasi frizura. Si cum nu aveam umbrela mi-am facut loc intre doua colege care imparteau una. 

Ei bine, sa nu cumva sa va inchipuiti ca restul povestii e fericita fiindca am gasit pe cineva cu umbrela. Fiindca acela a fost momentul cand am realizat ca nu incapem cu totul sub umbrela, asa ca biata de ea era trasa cand intr-o parte cand in alta. Iar ochii orasenilor atintiti asupra noastra nu au schimbat cursul povestii… Nu in bine.

Iar acum ma pun si imi storc hainele de apa… si amintirile in cautarea unei idei pentru un nou post…

~Unde ar fi farmecul fericirii daca numai ea ar fi posibila?~

Pagina de jurnal

Viata nu e deloc asa cum ne-o imaginam noi. Viata nu e deloc asa cum visam sa fie. Si cred ca nu mai e nevoie sa spun ca viata nu e deloc ca in carti sau in filme.

Probabil ca ganditi ca ceea ce spun eu e banal, ca s-a mai spus. Poate. Doar ca eu de abia acum am realizat acest lucru. Si e destul de greu sa faci fata unei vesti care te loveste brusc in fata. Stiu, nu pot spune ca nu am fost avertizata. Pot doar sa spun ca speram ca lumea sa fi fost altfel. Uneori chiar ma gandesc ca as prefera sa traiesc cu iluzia unei lumi perfecte si, mai presus de toate, intacte, decat in adevar si cu inima zbuciumata de multitudinea de rautati care exista. Dar atunci unde ar fi farmecul fericirii daca numai ea ar fi posibila?

~Apus de soare~

Stau. Inspir natura. O simt. O traiesc.
E liniste. Mult prea liniste fata de mediul in care ma obisnuisem sa stau; mult prea liniste fata de zbuciumul mintii mele. Fosnetul frunzelor ma trezeste periodic din starea mea de reverie.
Se deschide poarta. O fi el? Intind capul si ma uit dupa colt sa vad cine intra in curte. Fara sa vreau mi se intipareste un zambet firav pe buze. Pe cat de repede a aparut pe atat de repede a si disparut. Era o vecina; o cucoana batrana si sifonata, cu parul aranjat atent si cu haine atent alese. Vorbea, vorbea, vorbea. Cuvintele curgeau ca la robinet.
M-am reasezat pe banca si am privit gradina. Vita-de-vie se ramifica de-a lungul intregii curti aducand umbra si racoare intr-o zi fierbinte de vara.
Am stat. Am stat si am asteptat privit.
Apusul soarelui. Un sfarsit si totodata si un inceput. Apusul soareleui l-a adus. Dar nu numai pe el. Rasetele lor se auzeau pana in fundul gradinii, acolo unde statusem eu asteptand. Imi gasisem linistea: el venise. Am privit apusul.

~O siroposenie. Scrisoare catre tu~

ATENTIE! A se citi doar de cei cu glicemia scazuta! :]]

           Draga tu (tu care stiu ca nu vei citi asta niciodata fiindca nu stii de existenta acestui blog),

M-ai facut sa ma simt vie; m-ai facut sa simt ca traiesc cu adevarat. Stiu, suna probabil cliseic, dar daca asta simt nu pot spune altceva. Asadar, mi-am dat seama ca te iubesc. Stai, am spus eu cumva ca te iubesc?! Eu nu spun niciodata siroposenii cliseice de acest fel. Dar asta simt, asta gandesc. Te iubesc in feluri in care n-ar trebui; ne privim in feluri in care n-ar trebui. Vom avea o relatie interzisa? Nu, asa ceva nu! Sau poate…
Cum de s-au intamplat toate acestea atat de repede? Cum de il iubesc pe tipul gresit, nu pe tipul de care ma indragostisem. Pe acesta din urma il iubesc ca adolescenta; pe tine te iubesc ca om. E o mare diferenta, cel putin pentru mine. Pe el nu il voi iubi niciodata atat cat te iubesc pe tine; de tine nu am sa ma indragostesc niciodata asa cum m-am indragostit de el. E simplu; e complicat; e totul in joc: tu, eu si o poveste interzisa. As da orice ca asta sa fie un roman. Dar nu e; e viata.

Cu drag,
eu.