~Unde-i pot găsi?~

1970415_493849550720163_1510285163_n Se scurg fărâme de nisip în clepsidra de pe masă, iar eu stau şi o privesc. Nu am mai făcut asta de mult. O privesc atât de intens încât simt cum mi se usucă corneea, cum mă ustură ochii. Şi totuşi, nu plâng. Nu îmi vine să plâng. Dar vreau să plâng.

Se desfăşoară perfecţiunea – o faţadă a ei. Ascult râsetele ei şi îi privesc prietenii, clipele ei de bucurie care se succed neîncetat. Şi apoi îi văd pe restul, îi văd alternând fericirea cu tristeţea şi iar cu fericire şi tot aşa. Şi îmi pare bizar că ea… că ea nu a mai cunoscut o tristeţe mai mare de-o lacrimă de mult. Poate pentru că a fost o vreme când ăsta era singurul lucru pe care îl simţea: tristeţe. Şi totuşi, e o exagerare nefirească să trăieşti multă vreme înghiţind acelaşi sentiment. Te saturi, indiferent ce sentiment ar fi ăla, nu vă închipuiţi că o fericire îndelungată ar putea să fie mai mult decât suportabilă, chiar plăcută. Fiindcă nu e.

1911677_493849400720178_1458012301_nŞi apoi am realizat că eu eram ea. Nu mi-am închipuit niciodată că am să ajung într-o monotonie dintr-asta… fericită. Dar iată-mă, fiind tristă din cauza fericirii mele. Şi nu ştiu cum să opresc asta. Nu ştiu cum să îmi aduc înapoi depresia, singurătatea, liniştea. De ce le-aş vrea înapoi? Ei, de aia. Îs partenerii perfecţi pentru stimularea imaginaţiei şi pentru multe alte chestii.

Dar unde-i pot găsi?

~Sa o pastrez?~

563938_447393631975717_2125648447_n_largeStau si ma intreb. Am in vizor un intreg, dar nu pot avea decat jumatate si decat asa ma gandesc ca poate mai bine nu am deloc. Ma insel? Stiu, probabil va ganditi ca “evident ca jumatate e mai bine decat nimic!”, dar chiar asa sa fie? Adica nu acceptati primul raspuns care va vine in minte. Daca am pune problema altfel? Sa spunem ca am citit pana acum jumatate dintr-o carte care mi se pare superba, numai ca dupa n-o mai am. [Chiar nu conteaza ce s-a intamplat cu ea… A luat foc, a mancat-o cainele… irelevant. Ideea e ca nu mai exista.] Si atunci, decat sa fiu trista ca nu voi afla niciodata sfarsitul cartii aceleia superbe nu era mai bine daca nu as fi citit-o deloc?

Sa spunem ca am oportunitatea deciziei. Sa spunem ca stiu dinainte ca imediat ce voi ajunge la jumatatea cartii ea va disparea. Atunci ce ar trebui sa fac? Sa o citesc doar pana la jumatate fiindca e superba sau sa o las balta, sa caut una care poate va fi chiar mai buna si totusi fara siguranta ca asa ceva chiar exista[sau ca va fi gasita de mine].

Sau sa punem problema altfel. Sa spunem ca am jumatate de carte pe care deja am citit-o si mi se pare superba, dar totusi destul de nefolositoare de vreme ce e doar pe jumatate… Si totusi, din cand in cand simt nevoia sa o recitesc, dar asta ma intristeaza de fiecare data fiindca stiu ca nu o voi avea niciodata pe toata. Sa o pastrez?

~Aproape un an~

A trecut aproape un an de atunci. S-au intamplat multe, dar am impresia ca sunt doar cateva luni din seara aceea. Si, totusi… e aproape un an. Iar trecutul s-a dus. El a disparut. E de negasit, e dus pe veci, e ascuns intr-un alt cerc de oameni. Deciziile pe care le-am luat atunci, bune sau rele, sunt permanente. Iar eu sunt nevoita sa traiesc cu gandul ca viitorul ar fi putut fi altul. Dar care altul?

~Trei sub o umbrela~

Imi caut inspiratia. Dar nu stiu pe unde se ascunde. Sub pat nu e.

Pagina stoarsa de jurnal

Azi a plouat. Cel putin in orasul meu, in care cu siguranta nu ploua “de trei ori pe saptamana”, dar in care atunci cand ploua ramai surprins. De ce? Pentru ca stirile din ziua precedenta ziceau ca va fi soare. 

Ei bine, a fost. Doar ca eu nu l-am prea putut vedea de norii aceia mari si cenusii si de picaturile abundente de apa care imi ajungeau in ochi. Am iesit cu chiu, cu vai pe usa scolii odata cu gigantica multime care forma restul scolii si care se ingramadeau ca sardinele intr-o conserva. Si cum am simtit aerul rece si picaturile de apa am stiut ca parul meu [pe care fix astazi mi-l intinsesem cu placa… prost moment, stiu] nu va mai apuca sa vada sfarsitul zilei cu aceasi frizura. Si cum nu aveam umbrela mi-am facut loc intre doua colege care imparteau una. 

Ei bine, sa nu cumva sa va inchipuiti ca restul povestii e fericita fiindca am gasit pe cineva cu umbrela. Fiindca acela a fost momentul cand am realizat ca nu incapem cu totul sub umbrela, asa ca biata de ea era trasa cand intr-o parte cand in alta. Iar ochii orasenilor atintiti asupra noastra nu au schimbat cursul povestii… Nu in bine.

Iar acum ma pun si imi storc hainele de apa… si amintirile in cautarea unei idei pentru un nou post…

~Aparent, a plouat!~

E vara. Dar oare pe toti va incearca un sentiment confuz de dor ca si pe mine? Mi-e dor de toti si de toate… Ciudat, nuh? :]]

Si, am reinceput sa scriu in jurnal:

Pagina transpirata de jurnal

E cald. Atat de cald incat pana si jurnalul meu transpira. Adineauri m-a sunat o colega. Mi-a spus sa-mi iau umbrela. Umbrela? am intrebat-o surprinsa. Mi-a spus ca ploua. Eu eram afara, ce-i drept, ascunsa sub umbrele copacilor. Eu nu simt ploaia, i-am raspuns. M-a pus sa ma intorc acasa sa-mi iau umbrela si sa cutreieram orasul. Am urmat ordinele, desi o lene incurabila puse stapanire pe mine. Am luat umbrela si am iesit din casa auzind pe fundal expresia extrem de logica si stiintifica pentru aceasta ploaie misterioasa: Poate a transpirat soarele.

Am ras. Inca mai rad cand ma gandesc. In orice caz, nu ploua nici cand am iesit afara, nu a plouat toata ziua. Aparent numai colega mea simtise ploaia. Si da, stiu ca tu, tu despre care am scris aici, tragi acum cu ochiul in jurnalul meu. Nu-i frumos, sa stii! :P

~Multumesc :)~

Nu am mai postat de mult. Fiindca nu am mai avut timp/inspiratie/idei. Dar mi s-a facut dor de acest blog. Asa ca pentru cei care imi citesc posturile, m-am intors!

A venit vara si cu ea si mult asteptata vacanta. Dar am impresia ca acest an scolar a trecut mult prea repede. Si cand ma gandesc ca la inceputul lui aveam atatea temeri si indoieli…

Am invatat multe in acest an. Am trecut prin multe. Am realizat cine iti sunt prieteni adevarati si cine nu. Am invatat sa trec peste anumite lucruri, sa le las in urma si sa nu imi mai bat caput cu ele. Dar nu as fi reusit toate acestea fara cei care tin cu adevarat la mine, fara prietenii adevaratati. Multumesc, sunteti cei mai buni! :)


~Happy B-day!~

A trecut un an de cand am inceput sa scriu pe acest blog, sa aberez, sa ma prostesc cu cuvintele, sa fiu eu insami, adica asa cum imi pot intotdeauna permite pe acest blog; a trecut un an de cand impart cu voi ideile mele, povestile si paginile de jurnal; a trecut un an de cand ma sustineti si ma incurajati sa scriu in continuare.

av-11.gifS-au intamplat multe in acest an, dar cel mai important lucru, cel care si-a lasat cel mai bine amprenta asupra mea, a fost faptul ca m-am maturizat. Nu ma refer la genul acela ridicol si prostesc prin care unii spun ca sunt maturi findca tot ce fac e sa fie seriosi si sa invete. NU. Eu m-am maturizat in felul meu, asa cum am facut-o intotdeauna: la mine nebunia aceasta de primavara a adus cu ea si un strop de rationament bine ascuns intr-un zambet larg cat China. Nu conteaza ce sau cine cred restul ca esti. Atata timp cat iti permiti sa iti formezi propria opinie asupra ta, pe care sa te bazezi si in care sa crezi, cu timpul, si restul o vor adopta.

Am recitit toate postarile mele de cand am inceput sa scriu pe acest blog si am realizat un lucru: ca pe tot parcusul anului am avut momente mai bune si momente mai proaste, evident, dar cu toate acestea le-am lasat si pe unele si pe altele in urma atunci cand incepea o noua zi, facand loc unei intamplari noi. Iar seara le povesteam :]]

In conluzie nu pot decat sa fiu fericita si mandra de realizarile mele din acest an. Un mare HAPPY B-DAY! pentru blogul care mi-a fost un bun sprijin pana si in momentele cand cadeam in prapastie, in ciuda faptului ca ma credeam deja pe fundul ei.

hapbirthdays.gif