~echilibru~

Sunt un copil. În mintea mea mereu am fost.

Mă dau în călușei. Cu cine? Cum cu cine? Cu un urs gras de pluș. Mă dau în călușei și uneori admir peisajul din înălțimi, alteori sunt la pământ, dar fac haz de necaz și râd de zgâlțâitul blăniței ursului de pluș. E amuzant. Sus. Jos. Sus, jos. Susjossusjossusjossusjos. Așa e viața, balansează neîncetat talerele balanței. Există echilibru în balans. Simetrie. Speranța că nu vei fi la nesfârșit afundat cu ghetele în noroi. Trebuie doar să îți iei avânt, să împingi cu călcâiele în probleme și să te avânți; să lași greutatea celuilalt taler să te împingă spre fericire.

* * *

A trecut ceva vreme de când a plecat. Cine? Cum cine? Ursul gras de pluș. Fusesem egoistă. Voisem să stau cât mai mult SUS, îmi plăcea SUS. Iar el, la început, mi-a oferit asta. S-a oferit să stea el mai mult JOS pentru ca eu să pot sta SUS. Eram așa de încântată, era frumos SUS, iar ghetele mele erau curate, nu aveau urmă de noroi. Petele vechi se uscaseră și picaseră. Arătau ca noi. V-am spus că am niște ghete foarte drăguțe? Sunt bleumarin cu șireturi tot bleumarin.

La un moment dat m-a strigat. Ursul de pluș. Mi-a zis că se cam săturase de noroi și că ar vrea o pauză. Că ar vrea sus. Am insistat să mă mai lase doar puțin, să mă mai bucur puțin de SUS. Eram obsedată. Drogată de senzația de bine pe care o aveam în mod constant în ultima perioadă. Așa că, atunci când a încercat să se zbată, să împingă cu călcâiele în pământ ca să se avânte, m-am aplecat în față. Astfel, greutatea mea exercita o forță mai mică pentru pârghie față de greutatea lui (chestiuni de fizică). Văzând că sunt încăpățânată, a renunțat să mai încerce să se împingă. A stat cuminte. Iar eu… eu m-am bucurat din plin de SUS.

Asta până într-o zi în care mi-am simțit brusc stomacul în gât, iar lumea a trecut în viteză pe lângă mine. Cădeam. Mi-a luat doar câteva clipe să îmi dau seama. Dar nici nu am avut timp să îmi pun întrebări cu privire la motiv, că m-am și izbit de pământ, împroșcând cu noroi în jurul meu, pe mine, în mine. Mi-am simțit fiecare parte din corp zvâcnind. Mă durea tot. Mă înțepa, ustura. Mă ardeau palmele de la cât de tare încercasem să strâng mânerul călușelului în cădere. Mă înțepau călcâiele de la șocul izbiturii cu solul. Mă simțeam groaznic, îmi era rău. Am încercat să îmi revin și am privit în SUS, spre talerul celălalt. Era gol. Am privit în jur. Nimeni.

* * *

Ursul dispăruse. Am presupus că încăpățânarea mea îl enervase în așa hal, încât se hotărâse să fugă. Aștept deja de multă vreme. Să se întoarcă. În tot timpul ăsta, ghetele mele au stat bine afundate în noroi, nici nu se mai distinge că erau bleumarin. Am încercat de câteva ori să mă împing cu călcâiele contra solului, dar căzătura împlântase călușelul cu atâta forță în pământ, că nu am reușit nici măcar să îl clintesc. Așa că am rămas aici. Singură. De ce nu am plecat și eu? Fiindcă nu știu unde să plec. Nu am unde. Nu am la cine. Nu știu unde e ursul sau dacă se va mai întoarce vreodată. Eu aștept. În caz că, poate, i se face dor. Sau în cazul în care apare altcineva care să se așeze pe talerul celălalt. Și să refacă echilibrul. Dar e complicat cu echilibrul. Vedeți voi, acum ceva timp a trecut o veveriță pe aici. I s-a făcut milă de mine și a țopăit pe talerul din fața mea. Doar că nu s-a întâmplat nimic. Ghetele mele au rămas afundate în noroi. Nu oricine e potrivit pentru categoria mea de greutate. Nu oricine e potrivit pentru echilibrul meu. Iar cel care e… nu mai e.

Advertisements

~schiță~

Am încercat să pictez. Am încercat să fac să fie bine. Aparent nu mi-a ieșit.

Am început prin a crea o schiță. Inițial era puțin diformă, am șters, am refăcut, am avut răbdare. Am retușat-o, ajustat-o, modificat-o de atâtea ori că se și văd urmele de la guma de șters. Am încercat să nu apăs prea tare bucata de hârtie cu creionul de teamă să nu rămână vreo urmă următoarea dată când aș fi fost nevoită să șterg, dar au fost momente în care, de nervi, înjunghiam pur și simplu hârtia cu reproșuri. Duceam bucata aceea de hârtie cu mine peste tot. Și poate asta era și problema… Investeam atâta timp în ceva ce credeam că are să devină o operă de artă. Investeam doar în ea. Acum privesc bucata de hârtie și mă ia cu dezamăgire. E un dezastru, o mâzgăleală notorie, plină de urme de ștersături care-ncotro, peste tot. E inestetică.

Mi-e rușine cu ea și nu îmi dau seama dacă e vina mea sau nu. Nu îmi dau seama dacă e vina mea că am adus-o în starea asta sau dacă, de fapt, nu e inestetică, ci e doar opinia mea alterată. M-am lăudat atâtora cu faptul că pictez că, acum, când sunt întrebată de pictura mea, zâmbesc strâmb și le spun că încă e în lucru. Dar nu știu cât timp mai pot să le spun că e în lucru. Nu știu cât timp mai pot să cred asta.

Mi-am cumpărat acrilice fiind nerăbdătoare să umplu contururile shiței cu vopsea. Nu am ce contururi să umplu. Aș putea începe să lucrez la o altă pictură, dar nu am idei. Și, în plus, aș simți că mi-am pierdut vremea investind atât de mult timp în ceva ce are să ajungă la gunoi. Nu sunt bună la luat decizii, dar pe asta cred că o lungesc de prea mult timp.

So what do?

Maybe it’s not about trying to fix something broken. Maybe it’s about starting over and creating something better. (o postare ce mi-a atras astăzi atenția în mijlocul unui scroll infinit – Facebook’s news feed)

~ᘀᗌ⌊⊙ᚻ~

Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.

Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.

Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?

~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~Respect || Atenție~

11057452_863876933673240_2605450693171327403_n

Nu sunt  obișnuită să primesc respect. Poate pentru că nu l-am primit. Poate pentru că nu l-am cerut.

Am fost atât de distantă față de această formă de atitudine într-o vreme încât acum, când trebuie să preiau frâiele și să rag ca un leu demn de a fi respectat, nu pot decât să îmi alungesc gâtul cât să îmi înfig fața în nisip și să mă ascund precum un struț.

Întotdeauna m-am întrebat cum se simt oamenii care sunt respectați. M-am întrebat dacă și-o iau în cap. Mi-am răspuns singură că mulți se pierd în stima de sine și continuă să rătăcească etern într-o idolatrizare față de ei înșiși. Cu toate astea, sunt unii care valorifică acest sentiment de stimă și ajung să fie și mai respectați tocmai datorită faptului că nu se lasă mânuiți de narcisism.

Eu nu am reușit niciodată să impun respect. De multe ori, am reușit chiar opusul. Cunosc majoritatea factorilor care mă împiedică să beneficiez de această apreciere admirativă din partea celorlalți, dar nu cunosc și mijloacele prin care aș putea scăpa de ei. Am încercat. Am eșuat.

Oare am să reușesc vreodată?

~Sunt un negru mititel?~

“Zece negri mititei au mâncat la cină ouă,
  Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

  Nouă negri mititei au stat noaptea până-n zori,
  Unu-a adormit din ei și-au rămas doar opt.

  Opt negri mititei au mers la Devon în noapte,
  Unul nu s-a-ntors din ei și-au rămas doar șapte.

  Șapte negri mititei spărgeau lemne lângă casă,
  Unul  s-a tăiat din ei și-au rămas șase.

  Șase negri mititei se jucau cu-albine mici.
  Pe unul l-au pișcat din ei și-au rămas doar cinci.

  Cinci negri mititei îndrăgeau legea, nu teatrul,
  Unul s-a făcut jurist și-au rămas doar patru.

  Patru negri mititei merg la mare, drăguțeii,
  Unul fu-necat din ei și-au rămas doar trei.

  Trei negri mititei merg la zoo-n papuci noi,
  Pe-unul ursul l-a mancat și-au rămas doar doi.

  Doi negri mititei făceau plajă ca nebunii,
  Unul s-a prăjit din ei și-a rămas doar unul.

  Un negru mititel trăia singur-singurel,
  Într-o zi s-a spânzurat și n-a mai rămas nici el.”
(Agatha Christie, Zece negri mititei)

Oare sunt un negru mititel? Dacă sunt? Dacă trebuie să dispar și eu? Și, dacă ar trebui, cum aș putea să dispar? Prin ce metodă? Sunt atât de variate posibilitățile… E-o gamă largă din care aș putea alege. Și, totuși, caut o metodă eficientă. Satisfăcătoare. Ușoară și, totuși, impresionantă. Vreau să văd fețele oamenilor miserupiști și pe cele ale persoanelor care se vor bucura. Vreau să văd fețe în extaz, indiferente, revoltate, impresionate, mirate. Dar nu vreau să le văd pe cele disperate. Nu vreau să fiu nevoită să regret decizia luată. Pentru că, odată luată, nu mai poate fi dată înapoi. E decizia cu care rămâi. Pentru ETERNITATE.