~Și a cui e vina?~

Am creat un monstru.

Într-o zi am mers la un magazin de sticle și mi-am comandat un tub mare, cilindric de sticlă. După ceva timp mi-a ajuns coletul cu comanda și l-am despachetat emoționată și entuziasmată de nou și de luciul sticlei. Aveam un chef brusc și nebun de a experimenta, de a mă distra. Am umplut tubul cu apă și apoi am… Am… Offf, nu o pot spune.

Okay, okay, spun! Am băgat un om în tub, bine?! Am băgat un OM în tub. L-am scăldat în apa aceea și l-am lăsat acolo, fiindcă aveam nevoie de ceva să îmi țină companie ca să nu mă pierd în singurătatea mea. Arăta ca și cum ar fi făcut o baie.

Acolo a început totul.

Cum aveam chef să experimentez, aruncam în tub tot felul de prafuri dubioase și de lichide interesante și de pastile efervescente spectaculoase și fel de fel de alte dubioșenii. Le aruncam, iar apa se colora în funcție de ele. Mă fascina. Ocazional, omul se zbătea, scâncea. Plângea. Presupuneam că îi mai aterizaseră particule rătăcite de praf în ochi, iar asta îi scotea lacrimile la iveală.

Nu făceam toate aceste experimente ca să îi fac vreun rău. Nu voiam să fac rău nimănui. Doar că eram atât de concentrată pe distracție și pe nivelul meu de fericire, încât nici nu realizam ce făceam. Nu conștientizam niciuna din acțiunile mele. Eu doar continuam să mă bucur de spectacolul multicolor.

O dată, am reușit să creez bulbuci și m-am apropiat de tub ca să-i admir. Atunci am observat pielea despicată și arsă a omului. Îmi era milă uneori de el, să-l văd așa, dar apoi uitam sau reveneam la prafuri și licori. Sau ignoram, cumva involuntar, tot ceea ce mă înconjura, incluzându-l și pe el.

Am făcut asta o vreme. Am aruncat cu prafuri și substanțe ciudate în tub.

###

Trecuseră luni de când mă tot distram. Apa din tub era deja maro, opacă, nu mai vedeam deloc omul prin ea. A încetat de ceva vreme să se mai zbată sau să dea orice alt semn că ar opune rezistență.

Într-o zi am decis să îl scot din tub să îl pot vedea mai bine. Numai că nu mai arăta ca înainte, ci era păros ca o bestie, avea unghii lungi și ascuțite, dinți fioroși și solzi pe alocuri, iar singurul lucru care nu se schimbase erau ochii.

Asta până s-a încruntat. M-am apropiat și mai mult de el ca să îl pot studia mai bine, negândindu-mă că mi-ar putea face vreun rău. Pur și simplu, nu exista acest gând în mintea mea, nu mi-l puteam imagina. Dar mă înșelasem, căci a sărit brusc și m-a apucat de gât cu palma lui mare. Ochii i-au scânteiat o clipă, după care și-a înfinpt adânc colții în carnea mea.

– Ești un monstru! am urlat cât am putut de tare. Un MONSTRU!!!

– Și a cui e vina? m-a întrebat cu colții picurându-i sânge.

Am încremenit. Lacrimile au început să-mi curgă și să se împletească cu șiroaiele de sânge de pe pielea mea.

– Okay, okay, stai așa! Poate putem rezolva! Poate pot inversa procesul! Trebuie doar să intri în tu…

– NU INTRU NICĂIERI!!! a tunat. Acum e rândul meu să mă distrez.

Am simțit o împunsătură în inimă. Dar nu din cauza înțelesului pe care l-ar fi putut avea vorbele lui. Era fiindcă realizasem că am creat un monstru. Doar că nu era el adevăratul monstru din încăpere. Ci eu.

###

Astăzi plouă cu praf blond și-l simt cum îmi inundă porii și-mi sapă gropi adânci în piele.

~Respect || Atenție~

11057452_863876933673240_2605450693171327403_n

Nu sunt  obișnuită să primesc respect. Poate pentru că nu l-am primit. Poate pentru că nu l-am cerut.

Am fost atât de distantă față de această formă de atitudine într-o vreme încât acum, când trebuie să preiau frâiele și să rag ca un leu demn de a fi respectat, nu pot decât să îmi alungesc gâtul cât să îmi înfig fața în nisip și să mă ascund precum un struț.

Întotdeauna m-am întrebat cum se simt oamenii care sunt respectați. M-am întrebat dacă și-o iau în cap. Mi-am răspuns singură că mulți se pierd în stima de sine și continuă să rătăcească etern într-o idolatrizare față de ei înșiși. Cu toate astea, sunt unii care valorifică acest sentiment de stimă și ajung să fie și mai respectați tocmai datorită faptului că nu se lasă mânuiți de narcisism.

Eu nu am reușit niciodată să impun respect. De multe ori, am reușit chiar opusul. Cunosc majoritatea factorilor care mă împiedică să beneficiez de această apreciere admirativă din partea celorlalți, dar nu cunosc și mijloacele prin care aș putea scăpa de ei. Am încercat. Am eșuat.

Oare am să reușesc vreodată?

~Sunt un negru mititel?~

“Zece negri mititei au mâncat la cină ouă,
  Unul însă s-a-necat și-au rămas doar nouă.

  Nouă negri mititei au stat noaptea până-n zori,
  Unu-a adormit din ei și-au rămas doar opt.

  Opt negri mititei au mers la Devon în noapte,
  Unul nu s-a-ntors din ei și-au rămas doar șapte.

  Șapte negri mititei spărgeau lemne lângă casă,
  Unul  s-a tăiat din ei și-au rămas șase.

  Șase negri mititei se jucau cu-albine mici.
  Pe unul l-au pișcat din ei și-au rămas doar cinci.

  Cinci negri mititei îndrăgeau legea, nu teatrul,
  Unul s-a făcut jurist și-au rămas doar patru.

  Patru negri mititei merg la mare, drăguțeii,
  Unul fu-necat din ei și-au rămas doar trei.

  Trei negri mititei merg la zoo-n papuci noi,
  Pe-unul ursul l-a mancat și-au rămas doar doi.

  Doi negri mititei făceau plajă ca nebunii,
  Unul s-a prăjit din ei și-a rămas doar unul.

  Un negru mititel trăia singur-singurel,
  Într-o zi s-a spânzurat și n-a mai rămas nici el.”
(Agatha Christie, Zece negri mititei)

Oare sunt un negru mititel? Dacă sunt? Dacă trebuie să dispar și eu? Și, dacă ar trebui, cum aș putea să dispar? Prin ce metodă? Sunt atât de variate posibilitățile… E-o gamă largă din care aș putea alege. Și, totuși, caut o metodă eficientă. Satisfăcătoare. Ușoară și, totuși, impresionantă. Vreau să văd fețele oamenilor miserupiști și pe cele ale persoanelor care se vor bucura. Vreau să văd fețe în extaz, indiferente, revoltate, impresionate, mirate. Dar nu vreau să le văd pe cele disperate. Nu vreau să fiu nevoită să regret decizia luată. Pentru că, odată luată, nu mai poate fi dată înapoi. E decizia cu care rămâi. Pentru ETERNITATE.

~Ciori.~

Se-aud ciori apropiindu-se, le văd acum, se-nvârt deasupra capului meu dezgolit. I-un cârd gigantic care traversează cerul bătând în ritmul clopotului de la ora 7. La etajul 7, alt ritm bate… Un ritm pe care de mult nu l-am mai auzit. Acum mă întreb dacă îl aud cu adevărat sau doar mi se pare; mă întreb dacă nu cumva aud ritmul clopotului crezând că e al meu.

Aș fugi, dar nu mai vreau. Am fugit destul, m-am ascuns prea mult timp de ciori, iar acum, când sunt atât de multe, simt nevoia să mă opresc și să le las să mă atace. Aș vrea să mă întind pe jos și să le aștept cu brațele deschise, dar ceva îmi generează, totuși, un oarecare sentiment de teamă. O fi din obișnuință, căci m-am ferit de ele atât de mult timp.

Se-apropie. Să rămân pe loc? Să fug?

Ascunde-te.

~And I’ll be there in a heartbeat~

Cerul e albastru, albastru imperial. Ochii tai se pierd incet, incet in fundalul vietii mele. Aproape ca i-am uitat. Dar cum poti sa uiti ceva atat de special, de neobisnuit? Cum pot sa uit ceva legat de tine?

Nu pot. N-as putea nici daca as vrea. Nu vreau.

Doua persoane nu au fost suficiente. Eu am fost a treia. Iar cand eu te-am chemat, ai venit. Ai venit… Ai VENIT!!! De ce? De ce? De ce? De ce faci toate astea? Te joci cu sentimentele mele cumva? Incerci sa imi platesti cu aceeasi moneda? Daca da, ai uitat un amanunt: eu nu veneam cand ma chemai… asa ca ma trageai tu langa tine :)

Now my heartbeat is sinking
Hope’s shrinking
When I try to speak no words
Lip-syncing
Hope this is not just wishful thinking
Tell me that you care 
And I’ll be there in a heartbeat

Someday
I will find my way back
To where your name
Is written in the sand

~Traieste-ti visul, nu doar visa la el~

Cineva mi-a spus odata “Traieste-ti visul, nu doar visa la el.”. [Daca veti citi comentariile de AICI va veti da seama si cine ;)] Asa ca am ascultat sfatul si nu va pot descrie in cuvinte cat sunt de fericita ca am procedat asa.

Pagina indragostita de jurnal

Probabil ca  am cazut cu mult timp in urma in groapa numita Dragoste, dar numai acum am realizat pe deplin acest lucru. Privind acei ochi de un ciocolatiu inchis mi-am dat seama ca am asteptat in tot acest timp sa ii vad atat de aproape. Fundalul melodic se schimba brusc, aducand o melodie lenta si invitand cuplurile la dans. Era una din acele melodii pe care le cunostea toata lumea, la care nu stateai sa te gandesti de unde o stii sau cine canta, ci pur si simplu te trezesti fredonand versurile pe care dintr-o data le stii atat de bine.

Iar el, el si-a ridicat privirea din nou spre mine, mi-a intins mana si m-a invitat la dans. Am spus da, atat de emotionata incat nici putinul fond de ten nu era in stare sa-mi acopere roseata care imi cuprinsese obrajii. Mi-am pus mana intr-a sa, dar el ezita dupa care isi impleti degetele cu ale mele. Si… am inceput sa ne miscam pe valurile melodice care ne adusesera pe ringul de dans.

– Daca ne vor tot vedea dansand vor crede ca suntem impreuna, imi spune el in ureche.

– Nu vor crede asta. Si daca vor crede, ce daca?

A ras. Am zambit si eu in timp ce simteam mana lui de pe spatele meu tragandu-ma si mai aproape. Pieptul meu era lipit de al sau, iar atunci cand ne vorbeam si ne priveam in ochi nasurile ni se atingeau astfel incat am incercat sa nu il privesc prea mult. 

La un moment dat spune ceva, nu imi mai aduc aminte exact ce, dar in momentul acela realizasem de unde imi era cunoscuta melodia: era cea din filmul TITANIC. El m-a intors intr-o pirueta si mi-a aratat inspre ferestrele mari incadrate in perdele fine.

– Parca ar fi scena aia din TITANIC, cu luminitele si muzica…, a spus el.

Am privit din nou catre luminitele orasului, caci era trecut de miezul noptii, iar localul se afla in varful unui deal. Privelistea era uimitoare. Asta, melodia si cuvintele lui au facut sa vibreze ceva in mine, sa simt ceva, un altceva. L-am privit si am stiut ca se gandea la ce ma gandeam si eu.

Apoi melodia se sfarsi, asa cum, din pacate, toate au un final. Numai ca acest moment special nu avea sa se termine atunci. M-am dezlipit incet de el ca sa nu para despartirea atat de brusca si facu si el la fel, mainile noastre fiind inca impreunate, dar cum incepu urmatoarea melodie, care se nimeri tot lenta ma lipi din nou de el.

– Mai dansezi?

– Sigur, am raspuns cu o incantare nespusa ca mai puteam sta in bratele lui.

Si astfel am dansat mai multe melodii, sincer, nu mai stiu exact cate. Tot ce stiu e ca ne-am asezat din nou la masa abia cand a inceput sa se auda din difuzoare melodia lui Alex Velea, Minim doi.