~De ce?~

Viaţa e mult prea scurtă ca să mai am timp să mă întreb “De ce?“. Pur şi simplu nu are rost. Şi totuşi, de ce?

De ce las lucrurile să rămână aşa dacă scârţâie atât de ireparabil?

De ce nu pun capăt unei irosiri de timp?

De ce îmi imaginez că lucrurile ar putea, brusc, să capete un alt traseu, unul perfect, impecabil, superb?

De ce accept lucruri care mă deranjează?

De ce nu fac o schimbare?

Aş putea să spun oricând STOP. Şi atunci de ce nu o fac? M-a prins obişnuinţa în ghearele ei? Sau mila? Melancolia? Teama de un viitor complet schimbat într-o direcţie pe care nu pot să o prezic?

Oare dacă aş spune STOP m-ar afecta într-atât încât să regret decizia aceasta mai mult decât aş fi regretat dacă aş mai fi pierdut câteva luni?

M-am confruntat cu singurătatea suficient încât să ştiu că în ultimele luni nu am gustat-o deloc. În aceste câteva luni mi-am dat seama cu cine vreau cu adevărat să conversez, să glumesc, să mă plimb. Să îmi petrec timpul pe care îl mai am cu ele. Să profit de prezent, să uit măcar o clipă de trecut şi să ignor viitorul despre care atât de mulţi îmi pun întrebări fără răspuns.

Vreau să fac o schimbare. Dar când? Aştept de atâta timp să vină momentul potrivit, dar cred că aştept nimicul, căci nu există. Şi atunci când? Nu azi, fiindcă astăzi e gata. Mâine? Nu, e prea devreme. Poate duminică. Sau…?

De ce nu pot?

La naiba cu frica asta!

 

~Gânduri de Om~

tumblr_m58pme6U2I1r7ldl7o1_500Am vorbit cu un Om astăzi. Cel puţin cred că era om. Deși nu inţeleg de ce termenul de “uman” li se atribuie oamenilor. Nu are sens. Oamenii sunt printre ultimele fiinţe care posedă această calitate.

Și după cum spuneam, am vorbit astăzi cu un Om. I-am spus despre bucuriile mele, despre evenimente irelevante ce se vor șterge odată ce nisipul clepsidrei va trece peste ele. La care Omul mă intreabă, încercând să își ascundă curiozitatea, despre prieteni.

– Da, îi răspund, am un prieten foarte bun.

– Cum îl cheamă? întreabă.

– *nume*

– Ce nume ciudat…

Se gândeste câteva momente și, din toate intrebările pe care mi le-ar fi putut pune – ce face in timpul liber, care e culoarea lui preferată, dacă știe să cânte la vre-un instrument – Omul mă ia prin surprindere și mă întreabă:

– Ce naţionalitate are?

Îi răspund că nu aceeași pe care o avem și noi, iar Omul, nemaiîncercând să își ascundă nemulţumirea faţă de acest răspuns, începe să îmi povestească despre război, despre cum Ei, de naţionalitatea aceea, sunt mereu în căutare de pământ, că nu ai voie să vorbești cu Ei sau să îţi întemeiezi familii cu astfel de Oameni. După ce își termină mirobolanţiosul discurs prin care încearcă să mă facă să îmi pierd încredearea într-un prieten care o merită pe deplin, zic:

– Dar sunt cu toţii Oameni, de ce ar conta un nume pe un act de identitate mai mult decât felul în care e el în raport cu ceilalţi?

Omul mă privește cu o dezamăgire furioasă clocotind în ochi, oftează și mă întreabă cum arată.

Furioasă de valul acesta de superficialităţi las un pui de Om care stătea tăcut lângă noi să răspundă:

– E blond. Adică nu chiar blond blond, dar e un blond mai inchis, ca și al meu.

Apreciez că răspunsese în locul meu fiindcă, venind din gura unui pui de Om, răspunsul pare mai mulţumitor, genul de răspuns pe care un alt Om ar fi fost încântat să îl audă.

– E blond? intreabă Omul ca pentru sine.

Stă o clipă pierdut in propriile-i gânduri fără sens, după care răspunde simplu:

– Hmm. Atunci poate că e un Om bun.

 

~Umbra~

Se zbat rotocolele de fum in aerul rece de toamna. In mijlocul multimii e focul; stingher. Si arunca cu atata furie scantei in inaltul cerului, incat vantul, speriat, se grabeste sa le indrepte in directia opusa copacilor. Se aud murmure, se aud cantece; se aude pustiul, tipand de undeva din spatele pruncilor care nu se mai opresc din ras. Si undeva, la granita padurii ii vad umbra misunand, incercand sa ma innebuneasca, caci stie ca e singurul motiv pentru care eu sunt acolo; singurul motiv pentru care ma contopesc in peisajul pruncilor care canta si nu ma aflu de partea pustiului.

Ma innebuneste; ma innebuneste felul in care imi mut privirea de la padure spre pajistea goala si tot imi apare umbra aceea in campul vizual. Parca ma urmareste, caci peste tot unde privesc se strecoara si ea.

Intr-un moment, ma decid sa ii soptesc adevarul; ma decid sa ii spun in gand ca tot ceea ce face e gresit, ca ar trebui sa se intoarca de unde a venit. Am realizat totusi repede ca mesajul meu nu a ajuns la destinatie. Am renuntat.

tumblr_mg9ca67OUo1r5wqemo1_500Renuntasem doar ca intr-o zi sa ma pomenesc ca soapta imi fusese ascultata chiar daca nu primise raspuns. Inca se vedea umbra in dreptul copacilor batrani ai padurii; inca ma obseda faptul ca nu reuseam sa gasesc un camp vizual in care sa nu intre; ma obseda faptul ca ma urmarea.

Sau, poate ca, de fapt… Poate ca, de fapt, eu urmaream fiecare indiciu care ar fi putut sa ma conduca la ea; ca eu scormoneam locurile in care era usor sa mi-o imaginez. Dar stiti ceva? Soptindu-i acel sfat fusese ca si cum ai vedea un schiop, ti s-ar face mila de el si ai incerca sa il ajuti, dar el se ridica in ambele picioare, lasa prefacatoria la o parte si iti rupe tie piciorul. Pur si simplu.

~Vopsea (4)~

tumblr_lo5ythtlsp1qca2l1o1_500_largeAm mers in parc sa vad copacii. Un verde patrunzator mi-a umplut campul vizual uimindu-ma peste masura. Copacii nu erau nici albastri, nici rosii, nici violet. Erau verzi.

La inceput am crezut ca e vopsea. Am crezut ca acel cineva incerca sa imi insele ochii, sa ma faca sa cred ca acei copaci regasisera in sfarsit prietenia dintre ei si natura.

Dar nu era vopsea. M-am apropiat si am analizat frunzele. Ma intrebam cum se simt ei, asa, dezgoliti de stratul care le-a adus faima si fericire, dar in cantitati efemere. Ma intrebam daca au pastrat vreuna din acele amintiri ori s-au debarasat de ele asa cum se debaraseaza si de ultimele frunze ruginite ramase in coroana lor. Ma intrebam pentru cat timp aveau sa ramana asa, verzi.

Vopseaua fusese ca un drog pentru ei. Pentru unii, a scapa de dependenta de droguri inseamna a se opri brusc, a le vari pe toate intr-o punga de plastic si a le arunca la gunoi. Dar pentru cei care au fost macar o data la dezintoxicare, toata aceasta “terapie” nu e altceva decat o prostie. Caci cei care au trecut prin asta stiu ca nu exista alta scapare din dependenta de droguri decat aceea pe baza de droguri. Iar solutia este ca ele sa fie luate zilnic, dar in doze tot mai mici, pana cand, la un moment dat, esti suficient de puternic incat sa spui “Adio”.

tumblr_l5v07zKXGl1qcxxqzo1_400_largeM-am inapoiat pe carare si am parasit parcul. Eram intr-adevar fericita pentru ei, pentru ca se vindecasera de acel drog, dar nu mai eram interesata sa ii vad, acum ca aratau ca oricare alti copaci, acum ca nu mai aveau nimic special. In fond, am mostenit ipocrizia celorlalti. Un lucru e interesant atata timp cat e spectaculos si neasteptat. Acum ca vopseaua a disparut, iar lucrurile au revenit la normal, acei copaci nu mai reprezinta un interes pentru mine.

Plec in cautarea altei povesti.

~Viziune~

camera-photo-photography-polaroid-red-Favim.com-55930Ma pierd intre doua realitati care imi par straine, in ciuda faptului ca sunt viziuni ale viitorului meu, fragmente de imaginatie transformate in scenarii posibile. De fapt, in lumea mea, in universul paralel care imi acapareaza gandurile, aceste realitati par a se bate cap in cap, ajungand la o paruiala imaginara care ma innebuneste.

Nu stiu ce sa cred, ce sa fac sau ce ar trebui sa aleg. In urma cu aproape doua luni am perceput vorbele lui conturandu-se intr-un soi de promisiune, dar acum, cand lucrurile stau probabil extrem de diferit in comparatie cu atunci, acea promisiune se evapora si aproape ca dispare cu totul printre vapori de ignoranta. Dar nu-i nimic, caci intotdeauna apar oferte noi, iar eu am primit.

Si, totusi, parca trecutul imi surade mai mult decat prezentul, poate chiar mai mult decat viitorul. Si oricat as vrea sa pastrez acele memorii departe de gandurile mele macar pentru o vreme, macar pana la sfarsitul verii, nu reusesc. Prind forte noi si ma ataca atunci cand sunt cel mai vulnerabila, adica atunci cand visez cu ochii deschisi.

Iar intre realitatea numarul 1 si realitatea numarul 2, parca mai bine aleg o carte si ma contopesc in trairile personajelor.

~Tren~

556323_499132010132281_643092620_n

Ma ratacesc printre amintiri, franturi de existenta care isi pierd incet gustul si se contopesc in energii insipide.

Sunt in gara privind spre orizont. Am intarziat. In urma cu ceva timp a plecat Trenul, s-a pierdut în zare. Dar eu continui sa privesc, poate-poate se intoarce dupa mine. Dar nu o face. Stau aici de zile intregi si nu o face. Ma asez imbufnata pe o banca, tinandu-mi capul în maini, imaginandu-mi viitorul. E gol.

Alte trenuri suiera anuntandu-si sosirea, ma scot din minti cu zgomotul lor. Ma ridic de pe banca sa privesc iarasi in directia in care a plecat Trenul, dar nu se vede, iar noile locomotive care apar imi limiteaza campul vizual. Incetul cu incetul realizez ca nu are sa se mai intoarca dupa mine, dar parca nu imi vine sa cred; continui sa privesc spre sine imbratinsandu-mi mintal infantilul vis.

Si, la un moment dat, se vede ceva, dar e prea departe si nu imi dau seama daca e Trenul sau nu. Ma concentrez, imi mijesc ochii, cand o voce ma ia prin surprindere:

– Donsoara, ce incercati sa faceti? ma chestioneaza un domn rotunjor în uniforma, cu o palarie turtita pe cap.

Il privesc circumspecta.

– Ma uit sa vad daca vine Trenul, ii raspund.

– Da’ nu are nici un rost sa va uitati in directia aceea! Acele trenuri au plecat deja, nu se mai intorc pentru pasageri intarziati.

Si asa, se spulbera si ultima farama de speranta care mi-a ramas.

– Poate se va face o exceptie…

– Nu se fac niciodata exceptii. Asta e. Ceea ce nu traiesti la timp, nu mai traiesti niciodata, nu-i asa, donsoara?

Dupa o pauza continua:

– In plus, te vad aici de multa vreme. Chiar crezi ca ceva ce a avut atata timp la dispozitie sa se intoarca o va mai face?

Apoi pleca, leganandu-si capul intr-o parte si in alta in semn de negatie, oftand zgomotos.

Imi intorc privirea spre sine. Ii dau dreptate. Intr-un final accept realitatea, aceea ca Trenul nu se mai intoarce. Si atunci? Atunci ce sa fac? Cum pot ajunge Acolo?

Un suierat puternic ma anunta de sosirea unui nou tren in gara. Il privesc, dar nu imi ia mult sa decid. Urc in graba scarile, avand grija la valiza mea cu amintiri. Intotdeauna se desface accidental fermoarul si i se imprastie pe jos continutul. E un haos total si intotdeauna sunt tematoare la ideea ca as putea pierde vreun lucru din valiza.

Dar de data aceasta nu se desface. Imi gasesc un loc la geam chiar in momentul in care trenul o ia din loc.

“Nu astepta. Daca astepti, niciodata nu va fi timpul potrivit.”                    Napoleon Hill

~Traieste-ti visul, nu doar visa la el~

Cineva mi-a spus odata “Traieste-ti visul, nu doar visa la el.”. [Daca veti citi comentariile de AICI va veti da seama si cine ;)] Asa ca am ascultat sfatul si nu va pot descrie in cuvinte cat sunt de fericita ca am procedat asa.

Pagina indragostita de jurnal

Probabil ca  am cazut cu mult timp in urma in groapa numita Dragoste, dar numai acum am realizat pe deplin acest lucru. Privind acei ochi de un ciocolatiu inchis mi-am dat seama ca am asteptat in tot acest timp sa ii vad atat de aproape. Fundalul melodic se schimba brusc, aducand o melodie lenta si invitand cuplurile la dans. Era una din acele melodii pe care le cunostea toata lumea, la care nu stateai sa te gandesti de unde o stii sau cine canta, ci pur si simplu te trezesti fredonand versurile pe care dintr-o data le stii atat de bine.

Iar el, el si-a ridicat privirea din nou spre mine, mi-a intins mana si m-a invitat la dans. Am spus da, atat de emotionata incat nici putinul fond de ten nu era in stare sa-mi acopere roseata care imi cuprinsese obrajii. Mi-am pus mana intr-a sa, dar el ezita dupa care isi impleti degetele cu ale mele. Si… am inceput sa ne miscam pe valurile melodice care ne adusesera pe ringul de dans.

– Daca ne vor tot vedea dansand vor crede ca suntem impreuna, imi spune el in ureche.

– Nu vor crede asta. Si daca vor crede, ce daca?

A ras. Am zambit si eu in timp ce simteam mana lui de pe spatele meu tragandu-ma si mai aproape. Pieptul meu era lipit de al sau, iar atunci cand ne vorbeam si ne priveam in ochi nasurile ni se atingeau astfel incat am incercat sa nu il privesc prea mult. 

La un moment dat spune ceva, nu imi mai aduc aminte exact ce, dar in momentul acela realizasem de unde imi era cunoscuta melodia: era cea din filmul TITANIC. El m-a intors intr-o pirueta si mi-a aratat inspre ferestrele mari incadrate in perdele fine.

– Parca ar fi scena aia din TITANIC, cu luminitele si muzica…, a spus el.

Am privit din nou catre luminitele orasului, caci era trecut de miezul noptii, iar localul se afla in varful unui deal. Privelistea era uimitoare. Asta, melodia si cuvintele lui au facut sa vibreze ceva in mine, sa simt ceva, un altceva. L-am privit si am stiut ca se gandea la ce ma gandeam si eu.

Apoi melodia se sfarsi, asa cum, din pacate, toate au un final. Numai ca acest moment special nu avea sa se termine atunci. M-am dezlipit incet de el ca sa nu para despartirea atat de brusca si facu si el la fel, mainile noastre fiind inca impreunate, dar cum incepu urmatoarea melodie, care se nimeri tot lenta ma lipi din nou de el.

– Mai dansezi?

– Sigur, am raspuns cu o incantare nespusa ca mai puteam sta in bratele lui.

Si astfel am dansat mai multe melodii, sincer, nu mai stiu exact cate. Tot ce stiu e ca ne-am asezat din nou la masa abia cand a inceput sa se auda din difuzoare melodia lui Alex Velea, Minim doi.