Sângeram.
Într-o zi ai venit tu și ai pupat să treacă.
Și a trecut.
~Mă înec.~
Mă înec. Dau din mâini cu disperare, dar nu pot sta la suprafață. Am greutăți legate de mâini și de picioare, greutăți pe care le-am tot înșirat în jurul încheieturilor și a gleznelor în ultimii ani în speranța că mă vor face mai puternică; în speranța că, suferind puțin la început, voi fi mai fericită și puternică la final. Doar că… nu a fost chiar așa.
***
Știai că le am, știai că nu am mai dat jos brățările din oțel de când mi le-am pus la mâini. Știai și totuși nu ți-a păsat. Ți-am spus că am început să obosesc să le tot car după mine, că mă dor, că rămân fără aer în plămâni și forță în brațe și picioare. M-ai ignorat. Și tot ce ai făcut a fost să te îndepărtezi tot mai mult de mine, să fugi. Am încercat în disperare să fug după tine, să mai salvez lucrurile, dar tu aveai mult avantaj, iar eu aveam greutățile legate de mâini și picioare. De la efortul de a fugi, au lăsat urme și răni. Adânci.
Acum ești departe, undeva în zare ți se conturează slab silueta. Am încercat să te strig, dar te-ai prefăcut că nu auzi. Erai prea ocupat să fugi. Iar eu, eu am cedat. Greutățile m-au trântit la pământ, plămânii îmi vâjâie și ei de la oboseală și sângerez de la brățările de oțel. Îți aud râsul din depărtare și știu că tu ești fericit. Și că nu ești singur. Mereu ai avut-o pe ea, chiar și când îți negai asta.
Mie, tot ce mi-a rămas e oboseala. Oboseala de la kilometri pe care i-am parcurs cu greu, în drum spre ceva ce nu mi-a adus nimic. Și cu asta rămân eu la final.
~The Worst Thi…~
Îmi fuge de sub picioare. Viața. Ca atunci când îți alunecă pedalele bicicletei de sub tălpi și rămâi cu picioarele în aer, te agiți în încercarea de a redobândi controlul. Și uneori îți iese. Alteori cazi. Și faci buba.
Tocmai am terminat de citit o carte, ceea ce, spre rușinea mea, nu s-a mai întâmplat de mult. La început, cartea mă plictisea. Părea genul de carte idioată pentru gagici în călduri adolescentine. Dar pe parcurs mi-a atras atenția subiectul de fundal. Mi-a atras atenția similitudinea.
Pe scurt: personajul principal, o adolescentă, martoră a unui atac terorist în metrou, atac în urma căruia ea e rănită, iar sora ei mai mare moare. Cartea parcurge viața ei și a mamei sale timp de un an de la tragicul eveniment.
Felul în care sunt descrise lucrurile și amintirile te face să simți chiar tu durerea prin care se presupune că trec personajele. Ceea ce mi-a amintit de o chestie pe care am citit-o pe undeva și mi-a rămas întipărită în minte: “Suicide doesn’t take away the pain, it gives it to someone else”. Și cred că asta mi-a rămas singura piedică. Mama.
Pentru curioși, cartea este The Worst Thing She Ever Did de Alice Kuipers.
~echilibru~
Sunt un copil. În mintea mea mereu am fost.
Mă dau în călușei. Cu cine? Cum cu cine? Cu un urs gras de pluș. Mă dau în călușei și uneori admir peisajul din înălțimi, alteori sunt la pământ, dar fac haz de necaz și râd de zgâlțâitul blăniței ursului de pluș. E amuzant. Sus. Jos. Sus, jos. Susjossusjossusjossusjos. Așa e viața, balansează neîncetat talerele balanței. Există echilibru în balans. Simetrie. Speranța că nu vei fi la nesfârșit afundat cu ghetele în noroi. Trebuie doar să îți iei avânt, să împingi cu călcâiele în probleme și să te avânți; să lași greutatea celuilalt taler să te împingă spre fericire.
* * *
A trecut ceva vreme de când a plecat. Cine? Cum cine? Ursul gras de pluș. Fusesem egoistă. Voisem să stau cât mai mult SUS, îmi plăcea SUS. Iar el, la început, mi-a oferit asta. S-a oferit să stea el mai mult JOS pentru ca eu să pot sta SUS. Eram așa de încântată, era frumos SUS, iar ghetele mele erau curate, nu aveau urmă de noroi. Petele vechi se uscaseră și picaseră. Arătau ca noi. V-am spus că am niște ghete foarte drăguțe? Sunt bleumarin cu șireturi tot bleumarin.
La un moment dat m-a strigat. Ursul de pluș. Mi-a zis că se cam săturase de noroi și că ar vrea o pauză. Că ar vrea sus. Am insistat să mă mai lase doar puțin, să mă mai bucur puțin de SUS. Eram obsedată. Drogată de senzația de bine pe care o aveam în mod constant în ultima perioadă. Așa că, atunci când a încercat să se zbată, să împingă cu călcâiele în pământ ca să se avânte, m-am aplecat în față. Astfel, greutatea mea exercita o forță mai mică pentru pârghie față de greutatea lui (chestiuni de fizică). Văzând că sunt încăpățânată, a renunțat să mai încerce să se împingă. A stat cuminte. Iar eu… eu m-am bucurat din plin de SUS.
Asta până într-o zi în care mi-am simțit brusc stomacul în gât, iar lumea a trecut în viteză pe lângă mine. Cădeam. Mi-a luat doar câteva clipe să îmi dau seama. Dar nici nu am avut timp să îmi pun întrebări cu privire la motiv, că m-am și izbit de pământ, împroșcând cu noroi în jurul meu, pe mine, în mine. Mi-am simțit fiecare parte din corp zvâcnind. Mă durea tot. Mă înțepa, ustura. Mă ardeau palmele de la cât de tare încercasem să strâng mânerul călușelului în cădere. Mă înțepau călcâiele de la șocul izbiturii cu solul. Mă simțeam groaznic, îmi era rău. Am încercat să îmi revin și am privit în SUS, spre talerul celălalt. Era gol. Am privit în jur. Nimeni.
* * *
Ursul dispăruse. Am presupus că încăpățânarea mea îl enervase în așa hal, încât se hotărâse să fugă. Aștept deja de multă vreme. Să se întoarcă. În tot timpul ăsta, ghetele mele au stat bine afundate în noroi, nici nu se mai distinge că erau bleumarin. Am încercat de câteva ori să mă împing cu călcâiele contra solului, dar căzătura împlântase călușelul cu atâta forță în pământ, că nu am reușit nici măcar să îl clintesc. Așa că am rămas aici. Singură. De ce nu am plecat și eu? Fiindcă nu știu unde să plec. Nu am unde. Nu am la cine. Nu știu unde e ursul sau dacă se va mai întoarce vreodată. Eu aștept. În caz că, poate, i se face dor. Sau în cazul în care apare altcineva care să se așeze pe talerul celălalt. Și să refacă echilibrul. Dar e complicat cu echilibrul. Vedeți voi, acum ceva timp a trecut o veveriță pe aici. I s-a făcut milă de mine și a țopăit pe talerul din fața mea. Doar că nu s-a întâmplat nimic. Ghetele mele au rămas afundate în noroi. Nu oricine e potrivit pentru categoria mea de greutate. Nu oricine e potrivit pentru echilibrul meu. Iar cel care e… nu mai e.
~cedeccdececdc~
Devenim adulți. Ne stricăm. Nu suntem altceva decât amplificarea defectelor noatre din compilărie. E ca și cum atunci ne-am fi ascultat gândurile ciudate și urâte și anormale în căști, iar acum e ditai boxa care le emite. Ca și cum ciudățeniile minților noatre ar fi crescut odată cu noi. Ca și cum timpul ne-ar înebuni tot mai mult pe zi ce trece. Ca și cum ne-ar tortura cu ticăitul lui în același mod în care erau torturați oamenii cu picătura chinezească.
De ce merg unii oameni la psiholog? Mai mult. De ce alții merg la psihiatru? De ce nu mergem toți? De ce unii sunt forțați să o facă? De ce unora le e rușine de simplul gând de a merge acolo? De ce
de ce dece cede cdecd cedeccdececdc cdcecdeccecdecdedcdedcdedcdecdecdeedcdedcdedcddecd
DE CE
~schiță~
Am încercat să pictez. Am încercat să fac să fie bine. Aparent nu mi-a ieșit.
Am început prin a crea o schiță. Inițial era puțin diformă, am șters, am refăcut, am avut răbdare. Am retușat-o, ajustat-o, modificat-o de atâtea ori că se și văd urmele de la guma de șters. Am încercat să nu apăs prea tare bucata de hârtie cu creionul de teamă să nu rămână vreo urmă următoarea dată când aș fi fost nevoită să șterg, dar au fost momente în care, de nervi, înjunghiam pur și simplu hârtia cu reproșuri. Duceam bucata aceea de hârtie cu mine peste tot. Și poate asta era și problema… Investeam atâta timp în ceva ce credeam că are să devină o operă de artă. Investeam doar în ea. Acum privesc bucata de hârtie și mă ia cu dezamăgire. E un dezastru, o mâzgăleală notorie, plină de urme de ștersături care-ncotro, peste tot. E inestetică.
Mi-e rușine cu ea și nu îmi dau seama dacă e vina mea sau nu. Nu îmi dau seama dacă e vina mea că am adus-o în starea asta sau dacă, de fapt, nu e inestetică, ci e doar opinia mea alterată. M-am lăudat atâtora cu faptul că pictez că, acum, când sunt întrebată de pictura mea, zâmbesc strâmb și le spun că încă e în lucru. Dar nu știu cât timp mai pot să le spun că e în lucru. Nu știu cât timp mai pot să cred asta.
Mi-am cumpărat acrilice fiind nerăbdătoare să umplu contururile shiței cu vopsea. Nu am ce contururi să umplu. Aș putea începe să lucrez la o altă pictură, dar nu am idei. Și, în plus, aș simți că mi-am pierdut vremea investind atât de mult timp în ceva ce are să ajungă la gunoi. Nu sunt bună la luat decizii, dar pe asta cred că o lungesc de prea mult timp.
So what do?
Maybe it’s not about trying to fix something broken. Maybe it’s about starting over and creating something better. (o postare ce mi-a atras astăzi atenția în mijlocul unui scroll infinit – Facebook’s news feed)
~ᘀᗌ⌊⊙ᚻ~
Când am intrat în cameră era praf pe fotografie. Am dat să o șterg, dar nu am putut. Îmi intrase puțin praf în ochi. Bine, bine, sunt o lașă. Am plâns, okay? M-a apucat o criză nestăpânibilă de plâns și a ținut ceva. Când mi-a trecut, mi-am simțit fața împietrită de la dârele de lacrimi uscate.
Nu am crezut că se va ajunge la asta. Nu am crezut că un balon care a stat umflat atâta timp, care a trecut prin ger, ploaie, viscol, furtuni și care în tot acest timp a rezistat, se va sparge. Am avut grijă de el. Uneori mai multă, alteori mai puțină. Recunosc, de câteva ori l-am lăsat în voia sorții în mijlocul furtunii. Dar de fiecare dată când m-am întors, l-am găsit întreg. Umflat.
Mi se preling rămășițele lui printre degete și nu mai pot face nimic. Sunt doar niște bucăți colorate de cauciuc acum. Mi se-adună atâta tristețe și frustrare și dezamăgire că-mi vine să le sfâșii în bucăți și mai mici cu unghiile, dar nu o fac. Cineva mi-a zis să le las acolo, pe asfaltul rece, și să plec, căci oricum nu am ce să mai fac. Mi-a zis să nu mă mai gândesc la asta. Dar cum poți să nu te mai gândești la ceva când ai o fotografie cu acel ceva de șters de praf?
~πcioare~
Tren. Gară. Plec.
Stau pe locul cu numărul 71. M-am pus random, căci biletul nu era cu loc. Căutasem din priviri cel mai liber cvadruplet (fiind genul de tren fără compartimente, aranjat întocmai ca un tramvai mai lat) și am dat peste unul gol. Aproape începuse trenul să se miște când s-au pus 3 puștani la pubertate pe celelalte locuri din jurul meu. Mă uitasem în jur, trenul era aproape gol, avea inclusiv cvadruplete libere, dar ei tot se puseseră lângă mine. Își făceau picioarele covrigi împletiți între ei ca să se întindă cât mai bine, dar mie abia îmi mai încăpeau genunchii. Femeia din spate își întindea ciudat de mult mâinile și, o dată, și le-a prins în părul meu, iar eu am icnit ciudat din cauza surprizei. Câteva minute mai târziu m-a bătut pe umăr (alt tresărit) și mi-a spus că își cere scuze pentru adineaori, dar vorbise la telefon. I-am spus un “E în regulă” fâstâcit și m-am întors la locul meu. Cele două puștane se certau de zor, fiindcă cea din dreapta, o gagică ce părea trecută de 20, dar vocea îi trăda un 15, era țâfnoasă. Bietul puști din dreptul meu abia făcea față încăierării ce nu avea, de altfel, niciun motiv. Aveam o carte la mine, dar nu mă puteam concentra la citit din cauza muzicii pe care o punea puștanul (nu, nu auzise de căști). Cei drept, nici nu aveam vreun chef să citesc. Când fac drumuri mai lungi, pe mașină, tren, orice, prefer să îmi pierd ochii pe fereastră și să-mi las gândurile libere.
Mă gândesc la prezent. La faptul că sunt atâtea lucruri diferite față de anul trecut, dar cumva, nu s-au schimbat prea multe… s-a schimbat înfățișarea, dar năravul ba; s-a schimbat metoda, dar rezultatul ba; s-a schimbat tot și totuși nimic. Mă simt goală, inutilă. Mă simt de parcă dacă m-aș duce într-un loc plin cu prieteni și cunoscuți, m-aș simți singură. Și mi-e frică.
Puștanii au coborât cu câteva stații înaintea mea. Deși nu îmi stătea în fire, cum și-au ridicat fundurile, mi-am întins picioarele confortabil pe scaunul din fața mea. În stânga mea, un cuplu treizecist necăsătorit își făcea selfie-uri și se lingea de zor.
Apune soarele ceea ce îmi amintește că ar trebui să fac curat printre pokémonii ce-mi ocupă memoria fiindcă mâine e zi de mers la gym.
~Logos~
Dacă ar fi să ai o superputere, ce superputere ai alege?
Mi s-ar părea interesant să pot zbura, să pot vedea lumea de sus , să văd ansamblul. Sau să pot fi invizibilă, să mă strecor în conversațiile oamenilor fără ca ei să știe, să îi urmăresc, să aflu lucruri despre ei. Sau să pot citi gândurile, să le descopăr cele mai intime sinapse. Sau să pot citi viitorul, să știu de ce anume ar trebui să mă feresc sau în ce să mă avânt. Sau să fiu puternică ca să pot să îi bat la rândul meu pe cei care și-au bătut joc. Sau să pot trece prin obiecte ca să nu mă mai izbesc de stâlpi și pereți și dezamăgiri. Sau să pot vedea prin obiecte ca să nu trebuiască să mai caut pe internet …curiozități. Sau să fiu nemuritoare ca să pot vedea evoluția lumii și să spun povești despre trecut. Sau să fiu rapidă ca și lumina ca să nu mai întârzii mereu. Sau să pot vindeca fiindcă nu îmi place să îi văd pe alții suferind. Sau …să pot uita la comandă ceea ce nu mai vreau să țin minte.
Dar, dintre toate superputerile posibile, mi-ar plăcea să pot vorbi. Să pot vorbi despre orice, să nu mai am bariere, să pot privi un om în ochi și să îi spun tot ceea ce mă traversează, fiecare emoție, gând, teamă. Mi-ar plăcea să pot să mă dezbrac de frică și să-mi turui existența atunci când simt că am de ce. Sau cui. Aș vrea să pot să plâng și să mă destăinui și să cad cu încredere în brațele cuiva, dar simt că m-ar înghiți un gol infinit, iar asta mă înspăimântă. Simt că dacă ar fi să mai cad o dată nu aș putea să mă mai ridic și m-ar devora haosul. Așa că tac. Îmi țin privirea fixă într-un punct până mi se usucă ochii și mă asigur că lacrimile îmi stau captive, în siguranță. Și tac.
Uneori, când te izbesc atâtea gânduri, nici nu mai știi de unde să le iei. Sau pe care. Așa că e mai liniștitor să le lași să te împroaște până simt ele că e destul și se opresc. E mai ușor să îți îngheți sentimentele și să le pui la păstrare. Și chiar dacă ceilalți îți spun că ești rece, nici ei nu încearcă să te încălzească. Așa că de ce să te îneci în marea de sentimente, când ai putea patina pe ea?
Dark angel's confessions 